Nu sunt puternică. Nu sunt Superfemeia. Nu pot să mut munţii din loc şi nu înţeleg de ce toată lumea crede asta despre mine.

Nu sunt de fier şi nici nu muşc din betoane. Mă descurc singură pentru că nu am de ales. Am învăţat să car sacoşe deşi baxurile de apă plată îmi rup mâinile. Câştig bani să plătesc facturile deşi sunt zile în care nu mi-aş da jos pijamalele de pe mine. Organizez oamenii deşi aş prefera să-mi spună şi mie cineva unde, când şi cum să fac ce să fac. Dacă m-aţi vedea făcând echilibristică pe scaunul cocoţat pe masa din bucătărie în încercarea de-a schimba un bec, nu m-aţi mai vedea chiar atât de superfemeie.

Da, sunt foarte tare. Fac şi desfac lumea. Mut continentele şi costruiesc poduri peste oceane. Până când se arde o siguranţă sau fac pană la maşină. Sau până se strică o priză sau, şi mai grav, o clanţă. Când tot ce vreau e să mă cuibăresc în două brațe puternice. Sunt cea mai tare din parcare, îmi place să fiu surprinsă, dar îmi place și mai mult să pregătesc sandvișuri și ceai dimineața.

Mama a fost şi este o femeie care s-a descurcat singură, iar tata a lăsat-o să se bucure de forţa ei. Muta singură dulapurile prin casă din două în trei luni pentru că se plictisea, dar avea grijă să nu fie tata prin zonă, căci pe el îl oboseau aceste iniţiative. Lucrurile erau clar stabilite: mama se ocupa de mărunţişuri – casă, copii, finanţe, în vreme ce lucrurile majore îi reveneau tatei – căuta răspuns la întrebările existenţiale: există viaţă dincolo de moarte, ce se întâmplă cu sufletul când noi plecăm… De toate celelalte se ocupa nenea Ioşca. Nenea Ioșca era vecinul nostru, omul care putea să rezolve orice pe lângă casă. Astea, mărunţişurile în care ne împotmolim. Nimicurile fără de care stai în întuneric, fără apă caldă sau cu uşa deschisă dacă te loveşte nevoia iar el nu e prin preajmă. În adolescenţă, mă gândeam cu teamă că într-o zi o să plec de-acasă și-o să mă mărit. Iar frica mea cea mai mare era că n-o să am cu mine un nenea Ioșca.

Mă recunosc în comportamentul mamei mele, mândră că face şi desface. Mă surprind acţionând asemeni ei. Acesta a fost modelul meu şi l-am învăţat foarte bine. L-am şi aplicat în relaţia cea mai importantă din viata mea, dar a eşuat ea, relaţia, pentru că n-a existat un nenea Ioşca prin preajmă. Târziu, dar până la urmă important e ca mi-am dat seama, am înţeles că eu nu vreau drepturi egale cu bărbaţii, ci vreau drepturile mele iar lor le doresc drepturile lor.

Ador să fiu ceea ce îmi permit atât de rar să fiu – femeie.