Nu voi mai risca niciodată să mă mistuie o dragoste care să mă ţină în pat, pe străzi noapte de nebună, cutreierând cluburile şi încercând să-mi înec amarul într-o poveste fără sfârşit fericit. Asta m-a învăţat pe mine venirea pe lume a copilului meu. Şi cred că niciun om întreg la cap nu-şi mai poate pierde minţile într-o iubire disperată dacă în viaţa lui există un copil. Atunci când ţii în mâna ta cea mai mică palmă din lume, când degetul tău e prins cu forţă în cleştele nevoilor puiului tău, ştii că nimeni nu te va mai smulge de-acolo niciodată. Că n-o să mai dormi în nicio seară fără să te copleşească grija dacă el are sau nu un acoperiş deasupra capului, că n-o să te mai înfrupţi vreodată din ceva fără să te întrebi cu ce se hrăneşte el şi n-o să mai dansezi în ploaie dacă nu eşti sigur că şi el înţelege sunetul fiecărei picături. Cred cu tărie că niciun om normal la cap nu mai poate să-şi vândă sufletul după ce a devenit părinte şi nu se mai poate abandona nimănui altcuiva decât minunii fragile care are atâta nevoie de el.

Am o prietenă, mamă minunată şi exemplar care viseză la o iubire ca-nadolescenţă. Speră să întâlnească un bărbat care s-o facă să i se înmoaie genunchii, dar în acelaşi timp să rămână conectată la viaţă şi la nevoile copilului ei. Şi refuză şi amână să trăiască orice poveste de dragoste, aşteptând ca într-o zi să se întâmple imposibilul, sperând că într-o zi o să apară în viaţa ei un bărbat care să-i sucească minţile, fără să înţeleagă că aşa ceva nu se poate, pentru că minţile ei sunt deja sucite după copilul propriu şi nu mai pot fi sucite înapoi decât de un alt copil. Statutul de părinte vine cu cel mai profund şi sfâşietor sentiment de iubire. Pierdeţi-vă minţile înainte să faceţi copii. Înainte ca în viaţa voastră locul întâi să fie ocupat de un copil de care nimeni şi nimic n-o să vă mai poată despărţi vreodată. Când devenim părinţi înţelegem deplin sensul iubirii necondiţionate, aşa cum povara despărţirii ne copleşeşte abia atunci când unul dintre părinţii noştri pleacă de tot. Între cele două momente facem lucruri, cunoaştem oameni, trăim experienţe, dar lecţiile majore abia atunci le învăţăm: cum e să primeşti şi cum e să pierzi se învaţă în cele două mari lecţii importante ale vieţii – naşterea copilului tău şi moartea unui părinte. Prin comparaţie, restul sunt alintături, motive de divertisment, poveşti mai mult sau mai puţin interesante, legături mai mult sau mai puţin periculoase. Să sari în gol, în schimb, e cu totul altceva…