“A vrut sa treaca strada la tatal ei. S-a desprins din mana mea si intr-o fractiune de secunda a fost in mijlocul strazii. O masina a lovit-o din plin sub privirile mele de pe o parte a drumului si ale tatalui ei de pe cealalta parte. A trecut mai bine de un an si inca mai cred ca a fost un film vazut la cinema. Merg in locul in care s-a intamplat si as da orice si oricat sa dau inapoi timpul pana inainte de secunda fatala. Nu am reusit sa depasim momentul niciodata. Inca nu am reusit sa ne iertam: eu il invinovatesc pentru ca el era de cealalta parte si o strigase, el ca eu nu am tinut-o de mana suficient de strans.”

E povestea unei mame pe care am cunoscut-o zilele trecute si care m-a rugat sa-i dau voie sa vina la spectacolele nostre pentru ca are sentimentul ca e inca acolo cu ea. Veneau in fiecare duminica la Clubul Taranului, iar Ana iubea Zurli. Avea 5 ani si era un copil vesel si plin de viata. Am stat la o cafea si-am aflat ca ea si sotul ei s-au separat dupa nenorocire pentru ca nu se mai puteau uita unul in ochii celuilalt.

“N-ar trebui sa traim mai mult decat copiii nostri” – e propozitia care mi-a ramas in minte. N-am gasit cuvintele potrivite sa mangai durerea acestei mame. Nu stiu cum se procedeaza in astfel de situatii. Mi-am amintit ca citisem undeva ca unui copil ramas fara parinti i se spunde orfan, dar pentru un parinte care a ramas fara copilul lui inca nu s-a gasit un cuvant care sa cuprinda toata durerea cu care ramane in suflet.

Dupa o astfel de intalnire nu vreau decat sa ajung mai repede acasa, sa-mi strang copilul in brate si sa plang de fericire multumindu-i lui Dumnezeu pentru inca o zi pe care o traim impreuna.