Ştiu pentru ce am muncit în această jumătate de an.

Mă uitam la imaginile de la știri cu inundațiile din Turcia și cutremurul din Nepal și brusc am văzut ușor altfel toate lucrurile în jurul meu. Am aruncat privirea în toată sufrageria și mi-a venit în minte întrebarea: cu ce-aș rămâne dacă într-o oră s-ar dărâma tot?

M-am uitat ușurată la laptopul de pe masā gândindu-mă că am în el tot ce am am scris, poze și amintiri. Şi-apoi mi-am imaginat brusc o piatră căzută pe el sau Mac-ul meu înoată în ape tulburi și mi-am dat seama că nici el nu e “locul sigur”. Si dacă “moare “ laptopul, cu ce rămân?

Cu ce-am reușit să strâng în suflet în această jumătate de an.

Cu ce-am simțit, cu ce-am trăit, cu ce m-am bucurat, cu ce-am vāzut și mai ales cu ce-am iubit.

Nu am avut conflicte cu nimeni. Am avut probleme, au fost neînțelegeri, am întâlnit oameni cu care nu m-am potrivit. Dar am avut grijă să închid aceste relații lăsând libertatea de a merge mai departe și mie și celorlalți. Nu m-am certat cu nimeni. Au fost cele mai solicitante luni din viața mea și totuși cele mai echilibrate.

Am facut tot ceea ce a ținut de mine și am lucrurile “în curat”. Am muncit să produc multă bucurie, m-am concentrat să văd partea bună mai degrabă decât pe cealaltă iar în privința copilului meu – cel pe care încă mai trebuie să-l ghidez, am făcut tot ce trebuia pentru ca ea să fie fericită şi să-şi câștige încrederea, credința, știința și independența.

Mie, viitura, nu are ce să-mi ia. Pentru că eu în acestă jumătate de an am strâns numai bucurii in suflet.