Mirela e puternică, Mirela se descurcă, Mirela face, Mirela drege. Am auzit atât de des aceste expresii, încât la un moment dat am început să le cred şi eu. Şi-atunci m-am echipat corespunzător ca să fac faţă. Purtam încălţări sport şi balerini (niciodată tocuri) ca să fiu comodă. Mă îmbrăcam cu haine lălâi ca să nu fiu nevoită să-mi corectez ţinuta şi să nu mai port şi grija siluetei. Poşetele mele erau de fapt niste sacoşe tip poştaş, ca să intre în ele cât mai mult şi să pot căra tot timpul cu mine fel de fel de lucruri de care aş fi putut avea nevoie la un moment dat. Aveam soluţii pentru orice şi pentru oricine. Nimic nu era de nerezolvat, orice, cu orice preţ. Nici nu apuca bine omul de lângă mine să spună că-i e sete, că eu deja îi întindeam sticla cu apă. Ba chiar două – plată sau minerală, în caz că nu era hotărât. Nici nu termina cineva să-mi spună ce necazuri are, că deja aveam cinci soluţii pentru el.

Poate că de foarte multe ori, omul zicea că îi e sete doar ca să fie bagat în seamă, sau poate vorbea despre problemele lui doar ca să şi le aşeze mai bine în minte. Eu mă simţeam datoare să fac ceva. Mi se părea normal şi eram permanent în acţiune. Nimeni vreodată nu şi-a pus problema că eu însămi aş putea avea nevoie de ajutor, pentru că nicio acţiune de-a mea nu a transmis asta niciodată.

Într-o zi a trebuit să mă opresc. Tata a murit pe 16 august, iar eu pe 17 trebuia să plec în vacanţă în Turcia. Aveam bilete cumpărate de mult, Maya număra zilele până la plecare. N-am plecat pe 17, dar am plecat o săptămână mai târziu. A fost cea mai grea vacanţă din viaţa mea. Eu cu Maya, singure, într-o cameră de hotel în care eu am trăit cele mai groaznice atacuri de panică din viaţa mea. Retrăiam şi simţeam ultimele zile din viaţa tatălui meu. În cameră cu un copil de 8 ani care mă privea suspicioasă şi uşor tematoare pentru că simţea că ceva nu era în ordine cu mine. Familia Miroiu, cu care eram acolo, m-a înlocuit lângă Maya, destul cât să-mi târăsc doliul pe sub palmierii Kemerului şi să-mi plâng suferinţa în vreun colţ de staţiune. Dar abia aşteptam să vin acasă şi să urlu de dorul ăla greu, care face să te doară carnea pe tine.

Ghinion! Acasă mă aştepta o mare de oameni care îmi spuneau că o să rezist, că o să fac faţă, că sunt puternică, eu sunt stâlpul. Aşa a şi fost, până într-o zi în care stâlpul a căzut în mijlocul unui mall din Bucureşti. Prietena mea, medic homeopat, mi-a spus: am o veste tristă pentru tine – e depresie. Sincer, m-am bucurat că nu era cancer. Tocmai trecusem prin asta cu tata. Şi pentru că nu mai voiam să văd niciun spital şi niciun doctor, am început să mă vindec doar cu medicina alternativă. Au fost lângă mine câţiva oameni care m-au ajutat şi am ieşit cu bine din povestea asta. Dar m-a schimbat radical. Am început să accept că nu sunt de fier, că nu sunt un munte, că şi eu greşesc, la fel ca ceilalţi, iar eu pot să înţeleg asta. Am început să fiu mai atentă la gândurile şi dorinţele mele. Nu mai exista “cu orice preţ”.

Ştiu că toate au un preţ şi, înainte de-a vrea să le obţin,cântăresc de multe ori dacă îmi permit să plătesc preţul pentru lucrul, proiectul, omul sau povestea care îmi iese în cale. Şi am mai învăţat şi să spun “nu pot” şi “te rog, ajută-mă”. Nu-mi iese de fiecare dată. Dar ştiu sigur că nu voi mai fi niciodată Mirela Iatagan.