„Ce spectacol aveți mâine dimineață la Puzzle? Noi venim des acolo. Și vă citesc blogul și mă regăsesc în aproape tot ce scrieți.”

Toaleta fetelor dintr-un club din Centrul Vechi al Bucureștiului era probabil ultimul loc unde mă așteptam să mă abordeze cineva în felul acesta. Și totuși scena este cât se poate de reală. Și se poate replica în cele mai inedite momente: la coadă la supermarket, la cafeaua de la Starbucks sau la semafor. Cine poate zice care e locul potrivit? Dar știți cum e când se întâmplă asta? Onorant și copleșitor. Oamenii mă opresc să-mi spună că le place că scriu firesc și simplu, că sunt naturală și accesibilă, că simt că poveștile mele sunt și poveștile lor, că au trăit cândva suferințele mele sau că se bucură de aceleași lucruri mărunte. Că le dă putere să știe că cineva a depășit înaintea lor o situație care are acum li se pare de netrecut.

„Și chiar există viață fericita după un divorț? Și chiar te mai poți îndrăgosti la 40 de ani? Și copilul tău chiar poate să crească fără să fie traumatizat de separarea părinților? Și chiar ai putut să treci peste tot și să-l iubești mai departe pe tătăl copilului tău?”

“Ooooooooo, DA!” E trecut demult de miezul nopții, dar discuția merge mai departe în clubul din Centrul Vechi.

Mi s-a spus că sunt prea deschisă. Prea accesibilă, prea abordabilă, prea simplă. Că oamenii caută mister, cuvinte prețioase, povești sofisticate. Am fost sfătuită sa par mai greu de atins dacă vreau ca oamenii să mă cumpere. I-am explicat doamnei respective că nu scriu ca să mă vând. Că eu îmi construiesc viața din vise și proiecte, iar banii sunt ultimul lucru pe care să-i iau în calcul. Nu m-au dat niciodată afară din casă, dar nici nu le-am simțit lipsa. În ultimii ani, viața mea s-a simplificat enorm. Mă gândesc mai mult la ce ofer și mai puțin la ce am de primit, nu mă chinui să-mi trăiesc viața, ci o las pe ea să mă trăiască. Nu fac eforturi să fiu normală așa cum înțeleg alții normalitatea, ci reușesc să rămân naturală.

Așa e! Îmi pun sufletul pe tavă și îmi trăiesc viața Facebook. Da. Scriu despre lucruri simple pe care le-am trăit pe pielea mea și vorbesc despre adevăr așa cum l-am înțeles eu. E adevărat, nu sunt psiholog și nici nu am citit prea multe cărți despre cum se crește un copil, se iubește un bărbat și despre cum se trăiește o viață. Mă inspiră oamenii pe care îi întâlnesc și scriu despre ceea ce simt și înțeleg.

Mi-am deschis viața și am primit în ea 55.000 de oameni într-o singură lună, oameni frumoși, speciali, interesanți. Oameni care caută simplitatea vieții și răspunsurile directe la întrebări universal valabile. Eu sunt Mirela Retegan. Așa cum mă știți deja voi toți cei care mi-ați citit măcar o dată opostare pe blog. Poate că nu fac eforturi să mă placă “cine trebuie”. De fapt, în viața mea nu prea e loc pentru „trebuie”, ci conjug mai ușor verbele a iubi, a dărui, a vrea și a ierta. Prefer să fiu eu însămi, să scriu simplu și firesc pentru voi, prietenii mei. Astăzi, blogul meu împlinește o lună și 55.000 de cititori. Vă mulțumesc tuturor, prieteni. Încântată de cunoștință!