N-am mai făcut-o. Am stat de multe ori lăsându-i pe toți să plece înaintea mea. De nenumărate ori am rămas ultima. Sau am rămas vorbind singură pentru că celălalt s-a ridicat și a plecat. Mi se părea o chestiune de politețe să stai să vorbești sau să te cerți, să nu-l lași pe celălalt singur în necazul lui. Am rămas de nenumărate ori cu cuvintele în gât și cu mâinile în aer, împleticindu-le în explicații de neînțeles pentru mine, cea rămasă singură pe frontul unei discuții aprinse. Am schimbat placa. O fi semn de maturizare? Nu mai vreau să aud. Nu mă interesează adevărul tău dacă mi-l spui într-un moment nepotrivit. Nu contează cine are dreptate dacă o discuție poate să strice o seară. Viața mea e un cadou. Ești cu fundă, ești binevenit la masa mea. Ai bentiță de doliu, nu ești ceea ce caut. Sunt dispusă de multe ori să susțin oameni în pase proaste, să-i ajut să vadă și cealaltă față, să înțeleagă adevărul celuilalt. Uneori nu pot și nici măcar nu vreau să fac asta. Și dacă până de curând consumam foarte multă energie încercând să-l fac pe celălalt să priceapă ca nu e nici locul, nici momentul și nici scopul, am învățat o nouă atitudine: mă ridic și plec. Nu am știut niciodată că și cel care se ridică și pleacă o face tot cu explicațiile în gât, la fel cum rămâne cel care rămâne. Că o eșarfă delicată poate deveni o menghină în jurul gâtului tău în care se umflă toate cuvintele nerostite. Tata a murit de o boală incurabilă instalată la gât. Pentru că a tăcut toată viața. Și a rămas mereu pe scaun lăsându-i pe ceilalți să-și manifeste toți punctele de vedere, pentru că a considerat că nici măcar nu merită să se obosească să explice. Cei care mă cunosc de-o viață știu că pot să stau și să duc mult. Acum am învățat ceva absolut nou și sunt mândră de asta. Am învățat să plec.