Am citit zilele trecute un “In memoriam” care m-a emoționat puternic. O fetiță adolescentă scria, cu ocazia aniversării tatălui ei, decedat: “anul acesta, vântul va sufla în lumânările tale... dar cât mi-ai suflat tu în aripi îmi dă putere să-mi ating toate visurile”. Tatăl ei murise tânăr, iar ea încă era o copilă... Însă tatăl ei trăise suficient, cât să o facă să se simtă cea mai iubită fetiță din lume! Tatăl ei trăise puțin, pentru câte ar mai fi avut de făcut, dar făcuse tot ce trebuia pentru ca fetița lui să crească întreagă, o femeie întreagă! Tatăl ei apucase să fie primul și cel mai important reper din viața ei. Reușise, în puținii ani pe care i-a trăit, să-i arate copilei lui ce înseamnă iubirea absolută. Totală și necondiționată! Sădise, în inima ei, acel loc sigur și cald în care nimeni și nimic nu o va putea atinge niciodată. Pentru că acolo e locul în care s-a așezat tatăl ei și e colțul în care ea se poate refugia, oricând, în brațele lui.

E de ajuns să te iubească un singur om, din toată ființa lui, ca să înțelegi că despre asta e viața și să cauți mai departe iubire în tot ce faci, în tot ce întâlnești.

Sunt părinți care ajung la vârste înaintate... 70, 80, 90 de ani și n-au reușit să ofere niciun gram de iubire. Sunt părinți care au stat mereu lângă copiii lor și au pus în inimile lor doar griji, îndoială, resentimente și reproșuri.

Nu contează cât stai cu copilul tău. Contează ce faci cât stai acolo!

Astăzi, ce ai pus în inima lui? Dacă mâine nu mai exiști, ce-și va aminti despre tine? Ce combustibil îi lași? De la ce pompă se încarcă? Pune reproș sau pune încredere atunci când gândul îl poartă la mama și la tata? Pune curaj sau pune frică? Pune bucurie sau pune resemnare?

Fetița din povestea mea pune iubire în tot ceea ce face. Pentru că, înainte de a pleca, tatăl ei i-a umplut toate buzunarele cu gânduri frumoase, amintiri puternice, dragoste și încredere...
Unele lucruri sunt prezente în viața noastră, chiar dacă, fizic, nu pot fi atinse.

Stă în mâinile noastre de părinți să ne amintim, în fiecare zi, că nu contează cât stăm cu copiii noștri, ci contează CE FACEM, atunci când suntem cu ei.