Prima oaraă am vaăzut marea la 20 de ani. Ai mei au vaăzut-o la 50. Copilul meu la un an și jumătate.

Toată copiăria mea am visat-o! Mi-am dorit enorm să ajung la mare. Dar mama nu a considerat că ne putem permite asta. Într-un an schimbam parchetul, altă dată mobila din camera mijlocie, apoi ușile... Mereu apărea o cheltuială în care trebuiau investite economiile.

Nu cred că nu și-au permis să mergem la mare. Cred că nu au considerat important. Călătoriile nu erau pentru ei un mod de a evolua. Concediul era doar pentru odihna fizică. Și nici măcar asta nu făceau.

Tata era mecanic de locomotivă, noi aveam toți permise de călătorie gratuite la tren. La clasa I. Când aud în zilele noastre părinți care spun că nu-și permit să-i ducă pe copiii lor la mare, mă gândesc cum mergeam cu Maya atunci când nu aveam bani. Fie ne lipeam de alți prieteni pentru un pat și un acoperiș, fie împrumutam un cort sau, cel mai simplu, dormeam în mașină. Iar pentru copilul meu cele mai frumoase amintiri sunt cele în care am dormit în mașină, nu cele din hoteluri.

Părinții mei ar fi putut să pună niște pită cu slănină într-o pungă și să ne urcăm într-un tren. Făcea 20 de ore până la mare, dar străbătea toată țara. Treceam prin toate tunelurile atât de iubite de copii! Cum ar fi fost să umple un vagon cu toți copiii ceferiștilor de la noi din cartier?

Nu știu cum e acum, dar înainte de '89 ceferiștii aveau printre cele mai mari salarii, alături de militari și polițiști. Așa că nu vreau să aud că nu-și permiteau. Nu știau.

Și, dacă în zilele noastre sunt părinți care așteaptă să le cumpere copiii bilete pentru o călătorie la mare, le amintesc că se pot găsi soluții. Ai mei au văzut marea la aproape 50 de ani, când le-am cumpărat eu bilete să meargă cu nepoatele la mare.

Tu la ce vârstă ai văzut marea pentru prima oară?