Mi-am certat iubirea şi am pedepsit-o. Şi-am pus-o la colţ şi i-am interzis să iasă în lume şi-am ţinut-o sub cheie pentru ca iubea aiurea. Se trezea să placă pe câte unul sau alta, ba chiar să facă pasiuni pentru tot felul de oameni care nici măcar nu se uitau la ea. I se năzărea ei pe câte un om, îi atrăgea ei atenţia cu ceva şi mai dă-o jos din corcoduş dacă poţi! Scenarii, poveşti, filme, vise potop. Şi de multe ori oamenii aceia o răneau şi o părăseau şi o trădau, iar ea suferea ca un câine. Dar făcea tot de capul ei. Şi până să mă prind eu, iubirea mea deja se fixa pe câte unul sau una şi mi-l tot aducea în gânduri făcându-i loc încet încet în inima mea. Şi când se instala acolo şi începeam să-mi dau seama ce mi se întâmpla, observam că omul acela pe care iubirea mea îl târâse în sufletul meu, pe care mi-l băgase cu forţa în inimă, nu dorea să fie acolo. Că poate îi eram dragă sau simpatică, dar mă iubea în alt fel decât felul în care credeam eu că mă iubeşte. Nu pentru că mi-aş fi făcut cine ştie ce aşteptări, ci pentru că iubirea mea acţionase de una singură, iar informaţiile pe care mi le dădea erau eronate. N-a facut-o din răutate. Îşi dorea atât de tare ca persoana respectivă să mă iubească şi ea la fel de mult cum ştia că pot eu să iubesc încât era dispusă să forţeze puţin nota. Prima mea reacţie era să mă supăr. Mă simţeam înşelată, păcălită, simţeam că mi-am pierdut timpul şi treceam la repercusiuni. O pedepseam pe ea, iubirea mea, singura vinovată de toată situaţia. Şi îi ţineam lecţii întregi, îi explicam teoria lui “iar te-ai îndrăgostit de cine nu trebuie”, îi desenam graficul unei relaţii perfecte în care cât dai atâta trebuie să şi primeşti… o puneam în carantină să-şi mai traga sufletul, îi mai dădeam nişte vitamine să se întărească şi, mai ales, îi blocam accesul la orice mijloc de comunicare cu persoanele în cauză sau cu alte posibile victime. Eram sigură că nu trebuie să-mi las iubirea de capul ei. Sau, dacă fac asta, să ştiu că pot să mă aştept la orice. Inclusiv la faptul că poate să găsească portiţe şi să fugă. Am înţeles că iubirea mea poate să iubească fără să-mi ceară acordul, fără să pună în balanţă cât dă şi cât primeşte, fără să se întâlnească fizic sau în eter cu persoana pe care o iubeşte. Am înţeles că aşa e ea.

Când iubeşte pe cineva o face pur şi simplu. Cu totul. Fără să măsoare de cinci ori înainte să taie, fără să cântărească, fără să se gândească la consecinţe. Pur şi simplu nu se poate abţine. Şi-atunci am renunţat să o mai cert, să o mai pedepsesc, să mai dau vina pe ea pentru alegerile făcute. Încerc să îi las libertatea de-a iubi pe cine vrea, cum vrea şi cât vrea. Dacă şi celălalt o iubeşte la fel o să mă bucur pentru ea. Dacă nu, o să fiu acolo să o mângâi atunci când o să simtă că vrea să primească mai mult decât primeşte şi o să-i spun că eu nu o să o părăsesc niciodată şi că o să o susţin să caute până la capătul pământului iubirile acelea în care să se simtă iubită aşa cum poate să iubească ea. Intr-o zi o sa-si doreasca o inima intreaga in locul multor jumatati de iubiri.