Despre Iubirea care e un râu care curge mi-a citit un bărbat. De departe cea mai mare provocare a vieţii mele. O zi întreagă am stat amândoi la masa din bucătărie şi am citit Osho – Spiritualitatea tantrică. Şi am plâns. Și-apoi am rămas gravidă. Şi, dintre toate pildele, eu am înţeles-o cel mai bine pe asta; iubirea e un râu care curge. Nu depinde de noi. E în noi şi se revarsă şi e atât de puternică încât râul în care se tranformă îşi face loc peste tot şi în toate. Printre copaci, printre pietre, printre munţi şi printre văi. Şi cui îi este sete poate să vină să-i bea apa. Nu dispare niciodată, chiar dacă uneori are probleme cu debitul, pentru că diverşi oameni care de-a lungul vieţii vin şi beau din râul nostru cred, la un moment dat, că e râul lor. Şi construiesc viaducte, încearcă să-l devieze, fac baraje, pun saci de nisip încercând să-l transforme într-un baraj de lac de acumulare ca să îl oprească într-un loc şi să fie singurii care mai ajung la el. Mai devreme sau mai târziu, râul învinge şi un firicel din balta aceea adunată de cineva reuşeşte să străbată printre crăpături pentru că zidurile nu sunt nemuritoare şi, mai ales, nu sunt perfecte. Orice zid ai ridica în jurul unei ape, ea va găsi până la urmă o fisură cât de mică prin care să reuşească să iasă la lumină. Ce frumos e când reuşim să ne domolim setea chiar din râul nostru! Din păcate, căutăm râuri prin toate pădurile pământului, străbatem lumea în lung şi în lat în căutarea apei dădătoare de iubire veşnică, refuzând să acceptăm că pârâiașul din spatele casei e râul care ne da şi pâinea şi apa cea de toate zilele.