“Imaginează-ţi viaţa ca un munte. Ideea e să ajungi cât mai sus şi urcarea să-ţi fie o bucurie.” Aşa mi-a spus Miki, prietena mea în faţa căreia obișnuiesc să-mi pun întrebări cu voce tare. Mi-am dat seama atunci de ce nu trebuie să ne concentrăm pe bunurile materiale. Averile, casele, conturile îţi îngreunează urcuşul, te trag înapoi. Ca să ajung în vârful muntelui trebuie să mă păstrez uşoară, să investesc doar în ce pot duce în inimă şi în amintiri. Ele sunt uşor de cărat spre vârf. Trebuie să am grijă de corpul meu, să-l păstrez sănătos şi plin de energie. Am grijă de mintea mea. O păstrez curată. Inima trebuie să-mi fie uşoară. – Şi ce rol au toţi oamenii care apar în viaţa noastră? Ce caută ei acolo? duc mai departe întrebarea, gândindu-mă la cei cu care am legătură. Iar din răspunsul ei am scris singură povestea. Se făcea că… urcam același munte. Şi la un moment dat ne-am întâlnit pe o potecă. Se pare că n-am pornit deodată.

Poate că tu ai urcat mai repede, poate că eu am zăbovit mai mult pe vreun platou… Nu ştiu cum s-a întâmplat, dar acum suntem umăr la umăr și urcăm același munte. Fiecare cu gândurile lui, cu scopul lui, cu efortul propriu. Dar umăr la umăr. Nu știm cât. Poate eu o să vreau să rămân peste noapte într-o poieniţă și tu n-o să vrei să mă aștepți. Și o să pleci mai departe. Poate într-o zi tu vrei să vânezi, iar mie n-o să-mi placă ăsta. O să mănânc niște frunze și o să plec mai departe. Poate o să mă mai ajungi din urmă sau poate nu. Poate o să vrei să-ți faci o colibă sau să trăiești restul zilelor într-o scorbură. Viața ne poate duce oriunde. Dar acum urcăm împreună muntele pe această cărare. Umăr la umăr. Poți să mi dai apă din sticla ta, poți sa iei din bucata mea de sandviș. Putem să ne minunăm sau să râdem.Putem să ne oprim împreună să ne tragem sufletul.

Poate tu știi să aprinzi focul și eu să fac o tocăniță. Pentru ce altceva să ne fi întâlnit pe aceeași potecă? Să ne punem piedici? Să te împing în pantă? Să-mi furi ultima țigară și să o fumezi pe ascuns? Urcăm același munte. Ne e la fel de greu. Unii ne plângem mai zgomotos, alții strângem din dinți. Unii ne minunăm cu gura până la urechi, alții zâmbim discret. Dacă ne întâlnim pe aceeași potecă, nu-mi face urcușul mai greu. Rucsacul meu poate să pară mai ușor. Nu-mi pune pietre în el numai pentru că îl pot duce. Și, mai ales, nu-mi da brânci. Eu o să mă ridic și o să urc din nou. Și o să uit. Dar tu o să ții minte. editorial publicat pe catchy.ro