Ne plac poveştile. Toate poveştile. Unii preferă poveşti vesele alţii vor drame. Sunt oameni care vor poveşti adevărate, alţii vor poveşti ştiinţifico-fantastice. Dacă nu ne spune cineva povestea, ne facem noi în cap scenariul. În tot ce facem căutăm o poveste. Suntem deschişi să aflăm poveştile oamenilor, animalelor, obiectelor la care ţinem. Fiecare loc are o poveste, fiecare întâmplare urmareşte firul unei poveşti. În şcoala romanească lipseşte fix povestea.

Şcoala nu are o poveste, profesorii nu spun poveşti, iar în programa şcolară nu s-a strecurat nicio poveste. În familie, de cele mai multe ori, povestea există doar la început. La începutul relaţiei dintre părinţi, la începutul vieţii copilului. Apoi, relaţia îmbătrâneşte, copilul creşte, ne facem mari şi deştepţi şi nu mai vrem să spunem poveşti, vrem să explicăm. Luăm în mână băţul profesorului de geografie şi ne aşezăm la hartă. Cu superioritatea atotştiutorului, începem să indicăm ştiinţa: ţări,oraşe, ape, munţi, maxime şi cugetări... Nu contează ce face audienţa, contează să arătăm ce ştim.

Dacă l-am înlocui pe "să-ţi explic" cu "să-ţi povestesc", sigur am avea parte de mult mai multă atenţie. Şi credibilitate. Partenerii, copiii, angajaţii, absolut toţi cei de la care aşteptăm atenţie şi-ar desface braţele încrucişate şi ar aştepta să primească povestea.

Spuneţi poveşti, nu daţi explicaţii !