Locuim în cutii mai mari sau mai mici. Mâncăm din tot felul de cutii. Circulăm singuri sau împreună cu alți oameni în cutii. Ne ținem lucrurile dragi în cutii și ne păstrăm amintirile, ghiciți unde? În cutii! Suntem înconjurați de cutii, iar cutia a devenit pentru noi un scop în viață. Alergăm de dimineață până seara să facem bani ca să ne cumpărăm o cutie. De multe ori plătim pentru ea toata viața și ne ducem în ea zilele mai bune sau mai rele. Și în cutiile astea stau toate lucrurile noastre într-o devălmășie de nedescris. De multe ori, singurul lucru care guvernează e haosul, în foarte multe situații le simțim ca pe niște colivii pe care le cărăm în spinare. Până într-o zi, când vrem o cutie și mai mare. Mai mare decât cea pe care am avut-o, mai mare decât a vecinului, mai mare decât am merita, mai maredecât am avea nevoie. Muncim să o plătim și apoi muncim să o întreținem. Dacă nu avem cutia noastră, privim cu jind la cutiile celorlalți. Luminate frumos în culori calde, privindu-le așa, de pe trotuar, credem că în ele se ascunde raiul pe pământ. De multe ori din păcate, în spatele ferestrelor e atât de multă tristețe și singurătate încât nu ne-am dori să trăim acolo nicio secundă. Cutiile în care ne deplasăm sunt diferite în funcție de scara socială. Uneori stăm înghesuiți cu alți oameni în aceeași cutie, alteori avem cutia proprie și muncim să fie mai puternică, mai nouă, mai frumoasă și, de ce nu, mai fără capac. Dar tot cutie rămâne. Avem o grămadă de cutii și cutiuțe prin toate dulapurile (ele însele niște cutii) în care ținem amintiri. Și mai bune, și mai puțin folositoare. În loc să trăim ziua de astăzi, de multe ori căutăm în cutii zilele de ieri sau de mâine și ne hrănim din ceea ce a fost sau ar fi putut să fie dacă ar fi fost… Ne zbatem pentru tot felul de cutii când de fapt în viață ne aparțin doar două.

Una care contează și care e numai și numai a noastră, pe care nu ne-o poate lua nimeni și de care ar trebui să avem cea mai mare grijă. Și cea de-a doua e tot a noastră, dar nu prea ne mai interesează cât e de mare și de frumoasa și de încăpătoare și de rezistentă pentru că nu știm să ne folosească la ceva. Prima se numește cutia toracică și este cea mai prețioasă cutie din lume pentru că în ea sta inima. E cutia la care ar trebui să ne gândim cel mai des, pe care ar trebui să o zugrăvim în culori vesele și să o locuim cu gânduri șiîntâmplări frumoase. Acolo ar trebui să avem grijă să fie în fiecare zi ordine și să nu lăsăm lucrurile nefolositoare si oamenii rai să ne ocupe spațiul. Pe cea de-a doua o pregătesc alții pentru noi. E ultima și e grea. Tocmai de aceea, cutia toracică ar trebui să fie foarte ușoară. Să aibă în ea iubire, iertare și mulțumire. Și, mai presus de toate, împăcare.