Cred cu tărie că un bărbat poate creşte un copil. Un bărbat poate să-i poarte de grijă, să-l culce, să-l spele, să-l hrănească, să-l plimbe. Un bărbat poate să facă pentru copilul lui clătite şi supă şi puzzle şi poate să-i citească povestea de seară. Singurul lucru pe care nu-l poate face un tată e alăptarea. În rest, un tată poate să aibă grijă la fel de bine de copilul lui cum poate să o facă o mamă. Sau, în unele cazuri, chiar mai bine. Problema nu e că nu pot. Problema e că sunt prea puţini cei care o şi fac. Propriul meu tată nu şi-a exercitat explicit rolul de tată; şi-a luat însă revanşa ca bunic. Abia atunci l-am descoperit într-o altă lumină şi mi-am dat seama că relaţia lui cu noi, copiii lui, ar fi fost alta dacă educaţia i-ar fi permis-o. În schimb, am avut toată viaţa numai doi şefi, de care am fost îndrăgostită pentru că mi se păreau taţii perfecţi pentru copiii lor. Domnul Mircea Bradu, patronul reţelei Radio Transilvania, şi Tony Teşiu, azi director de programe la Radio ZU, m-au convins că un tată nu e doar cel care aduce bani în casă. La petrecerile de zile de naştere, atunci când sărbătorita este o fetiţă, avem un moment special în care Fetiţa Zurli cântă “Are mama o fetiţă”. Prietenilor mei taţi de fete: Mihai Morar, Daniel Buzdugan George Zafiu, Mihai Găinuşă, Aurelian Temişan sau Pavel Bartoş le datorez un cântec cu „Are tata o fetiţă”. Sau două, sau trei – după caz. Îmi plac tăticii care îşi iau în serios acest rol şi chiar îi iubesc pe câţiva bărbaţi care sunt taţi minunaţi. Am ocazia să văd la evenimentele noastre mulţi tătici pe care i-aş lua acasă sau, cum mai glumesc cu ei, i-aş clona şi i-aş împrăştia în lume să se bucure de ei toate mamele care n-au avut acest noroc. Din ce în ce mai mulţi taţi vin la teatru cu tot harnaşamentul după ei: biberon, sticlă cu apă, banană, şerveţele umede, pampers de schimb, haină mai groasă sau mai subţire, tricou şi pantaloni de schimb, jucăria preferată. Sunt mai fermi, dar le şi lasă copiilor lor o mai mare libertate de mişcare. Nu sunt atât de vocali, în schimb privirea lor este mai ageră decât a unei păsări de pradă – scrutează orizontul şi identifică de la distanţă cel mai mic pericol. Iubesc neîndemânarea cu care un tătic îşi îmbracă puiul sau cu care se chinuie să încheie nişte năsturei minusculi cu mâinile lui uriaşe. Mă surprind privindu-l lung şi, de multe ori, mă trezesc jenată de propria mea insistenţă. Îmi plac taţii şi sunt fericită să văd cum, din ce în ce mai multe femei, îşi lasă partenerii să-şi asume acest rol. În afara unui cântec foarte trist al formației Timpuri noi – “Tata”, nu știu să mai fie vreun alt cântec în limba română în care să fie descrisă dragostea unui copil pentru tatăl lui. Şi cu atât mai puţin recunoştinţa. În schimb, despre mama putem să facem un playlist pentru o zi întreagă. M-am întrebat de ce stau lucrurile astfel? Poate pentru că majoritatea compozitorilor sunt bărbaţi?!