Am observat că noi românii avem unitatea de măsură în credință. Sunt lucruri în care credem un pic, lucruri în care credem de tot sau deloc, avem mai multă sau mai puțină credință. Citind comentariile celor care s-au înscris în grupul "Slăbește cu mine", mi-am dat seama cât timp își pierd oamenii să se îndoiască. În primul rând de ei. Văd femei care nu-și folosesc credința decât în proporții foarte mici până și legat de propria persoană. De fapt, cred că, în primul rând acolo e problema. Cred despre ele, din toată ființa, lucruri negative și nu cred nimic frumos în ceea ce le privește. Nu cred că pot fi frumoase, nu cred că pot fi iubite, nu cred că pot slăbi cât să se îmbrace frumos, să aibă timp liber să se distreze, să iubească, să aibă un loc de muncă bun și o viață fericită. Cred în schimb despre ele că merită puținul pe care îl au, că firmiturile de atenție de la bărbații lor e ceea ce merită, că munca silnică de zi cu zi le aparține, cred că e obligația lor să strângă după toată lumea, să gătească pentru toți, să spele și să calce... Cred cu toată ființa lor că au o căruță de obligații și niciun drept. Ei bine, cum ar putea aceste mame să creadă despre copiii lor că merită tot ce e mai bun în viață? Cum ar putea aceste mame să le dea copiilor siguranță și încredere când ele nu o au?

La mine, EU CRED nu are grade de comparație. Eu CRED sau NU CRED. Și când cred, cred din toată ființa mea.

Dacă nu vă credeți pe voi atunci credeți-mă pe mine. Nu ne ies decât lucrurile pe care le facem din toată ființa. Cu toată credința. Începeți să vă clarificați relația cu acest CRED. Împrieteniți-vă cu el și asumați-vă ceea ce credeți. Și mai important decât orice, dați-vă voie să credeți frumos despre voi și despre cei pe care îi iubiți. Mai întâi. Și așa, încet, încet, facem pace cu toată lumea.