Primul bărbat din viața mea m-a susținut să-mi împlinesc visele în momente în care eu nici măcar nu eram în stare să le recunosc. El a știut înaintea mea că munca pe care o făceam nu era potrivită pentru mine și, în timp ce eu încercam să mă conving pe mine însămi că vreau o viață simplă, așezată spre casnică, de femeie care are un serviciu de 8 ore și apoi o viață de gospodină, el a intuit nevoia mea de adrenalină, spiritul meu liber și capacitatea de-a face un spectacol din orice. Și oricât de mult m-am împotrivit, a făcut în așa fel încât să-mi lase deschise portițele care să mă ducă spre ceea ce sunt astăzi, chiar dacă a fost perfect conștient că mă va pierde, chiar dacă înțelegea cu fiecare treaptă pe care mă ajuta să urc faptul că mă îndepărtam tot mai mult de femeia cu care el se însurase și pe care și-o dorea alături până la adânci bătrâneți. Datorită lui am învățat devreme ce înseamnă ca cel de lângă tine să te încurajeze să rămâi cine esti, să crești în plămădeala ta și nu să se chinuie să-ți schimbe ingredientele.

I-am susținut pe bărbații din viața mea. Mi-am dorit mereu să fim cel puțin egali și nu m-aș fi supărat deloc să fie mai mari, mai tari, mai puternici, mai bazați, mai bogați decât am fost eu. Nu mi-a dat niciodată satisfacție un salariu mai mare decât al lor, un success mai răsunător sau o notorietate mai solidă. Încrederea în mine nu a venit din faptul că le eram superioară, că aveam un cont mai plin, o casă mai mare sau o mașina mai scumpă. Nu întotdeauna bărbații cu care am fost au avut case mai mari, salarii mai bune sau mașini mai scumpe. Dar sigur aveau acel ceva care să mă facă să-i observ și să mă opresc în dreptul vreunuia dintre ei din graba mea de a trăi. Au existat în viața mea bărbați cu mai puțină experiență decât mine, cu ani mai puțini în bulletin, dar cu voință mai mare. Mi-am dorit bărbați cu care să vorbesc cel puțin de la egal la egal, iar dacă treapta pe care i-am găsit era sub treapta mea, am făcut tot ce a ținut de mine să-i susțin să urce. Nu m-am temut niciodată că o să-l pierd după ce ajunge pe treapta de deasupra și i se schimbă perspectiva. Nu am simțit nicio clipă că pot să păstrez pe cineva lângă mine pentru confortul și siguranța de care putea beneficia. Mai mult, am vrut să urce cât mai mult și cât mai repede și să se bucure de toate avantajele unui avantaj. Pe niciunul nu l-am ținut de sub braț, pe niciunul nu a trebuit să-l imping de la spate. A fost suficient să le amintesc cine sunt, ce pot și cât e de simplu să nu renunți la visul tău. Mi-am susținut partenerii să facă schimbările de care aveau nevoie ca să fie fericiți. Nu m-am lăsat influențată de sentimentul de frică sau de egoismul care se cuibărea în sufletul meu atunci când simțeam că schimbarea lui o să tulbure puțin din liniștea și siguranța casei noastre. Am încercat să susțin și să încurajez talentul și chemarea celui de lângă mine să facă ceea ce își dorește cel mai mult. Și chiar dacă alegerile lor i-au îndepărtat de mine, chiar dacă financiar sau social cuplul nostru a avut de suferit, mi-am asumat toate minusurile și l-am încurajat să nu renunțe.

Poate măcar pentru asta am avut parte la rândul meu de bărbați care să mă iubească suficient de mult cât să aibă încredere în alegerile mele, să aibă răbdare să mă adaptez într-o nouă situație, să accepte o schimbare chiar dacă în momentul respectiv era schimbarea mea. Bărbații din viața mea, niște străini de sânge, m-au susținut mai mult decât au făcut rudele cele mai apropiate. Poate nu întâmplător, telefonul meu sună uneori și de la capătul celălalt, la 20 de ani distanță, se aude “Ești cea mai frumoasă întâmplare din viața mea”.