În dimineața de după tragedia din Colectiv eram la Sibiu. Urma să avem spectacol în Mall. Primul telefon, primit cu noaptea în cap, venea de la Maya. "Când am văzut tragedia din club m-am gândit la tine mama, pentru că tu ai obiceiul să mergi în cluburi." " Și eu m-am gândit la tine Maya, pentru că o să vină o zi în care și tu o să mergi în cluburi. Și nu aș vrea să trăiesc ziua în care telefonul sună și la capătul celălalt nu-mi răspunde nimeni ". Mi-am amintit conversația cu Maya în timpul spectacolului. Aveam în fața mea vreo 5000 de părinți cu copiii în brațe. Și brusc m-am gândit la cei aproape 200 de părinți care o noapte întreagă au alergat intre club, spitale, IML de parcă fugeau să nu-i ajungă din urmă răspunsul pe care nu ar fi vrut să-l audă niciodată. Aproape 30 de mame nu își vor mai strânge copiii în brațe. Niciodată. Și aproape 150 de mame stau prin spitalele din București la căpătâiul copiilor arși de vii. Mă uitam în fața scenei la copilașii agățați de gâtul părinților lor și i-am învățat cum se păstrează un moment de reculegere. Primul din viața lor. Părinți și copii au stat cu capul plecat preț de secunde bune și au trimis un gând bun spre cei care au atâta nevoie de el. "Nu ar trebui să trăim mai mult decât copiii noștri "așa mi-a spus acum ceva timp o mamă care își pierduse fetița într-un accident. Rămân pe lume părinți care nu mai pot face nimic pentru copiii lor. Dar noi încă putem. Și dacă tragediile astea ne-ar aduce aminte că singura certitudine pe care o avem e acum, ne-am grăbi mai des să ne iubim copiii astăzi. Și să le oferim ceea ce le lipsește cel mai mult : timpul, atenția și iubirea necondiționată.

Doamne, dă-le putere multă acum tuturor părinților greu încercați.