Nu toate femeile au norocul sa facă un copil, doi, trei cu bărbați care și-au dorit din toatā ființa lor statutul de tată și sunt dispuși să facă toate sau aproape toate sacrificiile din lume pentru copilul lor. Mai puțin acela de a rămâne în cuplu cu minunatele mame. Căci majoritatea femeilor pe care le cunosc au făcut copii cu bărbați liberi si independenți, dornici să-și continue viața în brațele mai multor femei sau chiar în casa uneia dintre ele, alta decât mama copilului lor.

Mi-a luat ceva timp până să înţeleg că, după o despărţire, lucrurile sunt mult mai simple pentru un bărbat. Îşi pune pălăria pe cap şi pleacă mai departe. Mai face o oprire, mai face o cucerire, poate chiar şi alţi copii şi, dacă e ok, rămâne; dacă nu, poate să plece mai departe.

Se spune ca Acasă e acolo unde e mama. Așa și este, în cele mai multe dintre cazuri. Și atunci, de ce mamele nu înţeleg că, dacă nu se poate altfel, intră în grija lor să păstreze legătura cu bărbații cu care au făcut copii? Eu mi-am dat seama târziu că, dacă nu voi crea cadrul perfect pentru o relație bună în triunghiul mamă, tată şi copil, primul care suferă este copilul. Abia apoi mama și, cu voia dumneavoastră, ultimul afectat de ambiții ridicole va fi tatăl. N-am înțeles și n-am putut de la început să fiu suficient de draguță pentru ca tatăl copilului meu să fie un sprijin pentru mine. S-a întâmplat, dar după câțiva ani.

Mai întâi am încercat să demonstrez cine are drepturile, al cui e dreptul cel dintâi. Eram ranită, fusesem înșelată în așteptările mele, deci – să plătească!!! Am cerut, superior şi arogant, imperativ, am amenințat, am strigat, am stricat. Ce-am obținut? O lungă perioadă în care tatăl copilului meu a preferat să stea departe de fiica lui de groază că va trebui să dea ochii cu mine. A preferat să nu răspundă la telefon decât să-mi audă reproșurile și a ales să dispară. Dacă ar fi putut teleporta copilul, dacă o forță nevăzută putea să i-l ducă şi să mi-l aducă mie înapoi fără ca noi să fim nevoiți să dăm ochi în ochi (și mai ales vorbe în vorbe) ar fi fost perfect.

O lungă perioadă am luptat la propriu cu “nu e corect” până într-o zi în care am acceptat că e cum e și că am de ales între rău şi bine. Am ales bine și-am început să muncesc pentru asta. Ca mamă, ar fi trebuit să știu mai bine ce e important pentru copilul meu şi să fiu suficient de deșteaptă să-i urmăresc interesul. Ca femeie, ar fi trebuit să accept mai ușor că s-a terminat și că trebuie să-l transform din iubit în partener, așa cum nu am reușit să fac în timpul relaţiei. Şi numai gândul că, dacă aș fi tăiat aripile orgoliului în loc să-l hrănesc, scuteam niste acid hialuronic şi câteva ședințe în plus la cosmeticiană ar fi trebuit să mă ajute să folosesc situația în favoarea mea.

Am sentimentul că majoritatea părinților reușesc să facă parteneriate mai bine si mai bune cu ajutorul judecătorului care împarte custodiile decât reușesc să le facă singuri, la masa din bucătărie. Câte mame își permit să aibă un week-end numai pentru ele în timp ce tatăl are obligația de a se îngriji de nevoile copilului 100%? Câte mame îşi permit să plece în vacanțe de una, două, trei săptămâni până la capătul pământului, ştiind că are copilul în siguranță, lângă cealaltă jumătate care i-a dat viatā? Câte mame au cel puţin 2 zile pe săptămână timp pentru ele, știind că judecătorul a dat grija pentru copil tatălui? Eu una, până să ne despărțim, nu am stat linistită și nici plecată decât atunci când copilul meu rămânea la bunici. De când ne-am despărţit, locul cel mai bun pentru ea atunci când nu e cu mine e la tatăl ei (chiar dacă el e la 4000 de km distanţă). Iar eu am timp pentru mine şi pot să plec şi la capătul lumii.

Mi-a luat 4 ani să înţeleg asta. Dacă vă aflaţi în aceeași situație, fiți mai deștepte decât am fost eu. Economisiți timp şi riduri.