"Trebuie sa iei minim 8 ca sa treci acest test ", asta i-a spus Mayei o profesoară fix înainte de a susține testul. Pana atunci i se spusese că va fi o evaluare a câtorva zile de studiu. Brusc înaintea testului i-a pus limitele. Era foarte supărată seara când am ajuns acasă. Era dezamăgită. Își pusese mari speranțe că femeia aceea e altfel decât mulți alți profesori. O urcase pe un piedestal, iar acum suferea că doamna profesoară s-a dat singură jos. Din cauza acestei condiționări aruncată înaintea testului, frica pusese stăpânire pe ea. “ Oamenii ne pun tot felul de garduri în drumul nostru. Pe care noi trebuie să le sărim. La sfârșitul vieții cei care își urmează drumul devin specialiști în sărit garduri. Ceilalți schimbă drumul de fiecare dată când întâlnesc un obstacol si nu reusesc sa-și urmeze drumul”. Ii spusesem asta unei prietene în urma cu câțiva ani iar ea furioasă mi-a trântit-o: " mă piș pe gardul lor ". Am zâmbit si am asigurat-o ca noi chiar putem să facem asta, dar din păcate nu ne va ajuta la nimic. O să ne facă si mai grea trecerea peste el. Dacā trebuie sā ne cățăram pe gard ca să-l trecem, o sā punem mâinile fix în urmele mizeriei noastre. Nu mai bine ne punem mâinile in șold si ne uităm la gard ca la o nouă provocare? Mai învățam o lecție despre cum trecem peste el? Gardurile pe care le pun oamenii în fața nostră sunt de toate felurile. Unele le sărim ca la atletism, altele sunt mari și trebuie să ne cățăram pe ele ca să trecem ... Sunt garduri pentru care trebuie să luăm barosul si să lovim în fisura pe care am zărit-o și să ne strecurăm dincolo de el. Cu fiecare gard ne împrietenim ca să-l trecem. Ca să sari un gard trebuie să ajungi deasupra lui. Fizic și /sau emoțional. Dar trebuie musai să fii deasupra. Si după ce l-ai trecut, tu te duci în drumul tău fără să te uiți înapoi. Pentru că te uiți degeaba. Gardul oricum dispare. El nici măcar nu a fost un gard. A fost o provocare.

Sigur că adolescentei mele i-a prins foarte bine povestea mea. Se uita cu ochii mari și curioși la mine în timp ce ii povesteam cum sărim noi gardurile puse de oameni. Întâmplarea trăită de ea la școală ne-a dat noua ocazia să facem acasă o oră de lecție de viață. Ea nu era îngrijorată pentru test. Își evaluase lucrarea de 9. Era supărată că profesoara nu se purtase ca un antrenor, ci ca un arbitru. Ii sunt recunoscătoare acelei profesoare pentru tema dată. Dar pentru meseria pe care și-a ales-o aș fi apreciat mult mai mult să ajung acasă și să-mi povestească fata mea cum profesoara ei i-a suflat în aripi înaintea testului, a încurajat-o si i-a transmis o stare bună. Din păcate, doamna profesoara a ales să ridice un gard. Pe care copilul meu o să-l treacă. Pentru că Maya are un antrenor bun acasă.