Avea bunica un fel foarte sănătos de a privi viața. Nimic nu era generator de stres. Bunica nu se grăbea nicăieri, pentru că știa exact spre ce se îndreaptă. De ce s-ar grăbi spre o destinație care își mută punctul terminus de la o zi la alta?

„Doară nu-i sfârșitul lumii” - tot bunica zicea, atunci când eu băteam din picior și îmi doream ceva ACUM.

„Fă-le pe rând, una câte una!” Doamne, cum s-au întipărit în mintea mea toate expresiile astea!
Dar astăzi m-a strigat de undeva, dintr-un sertar al minții, vorba bunicii: „Din tăt ce-i musai, fă ce poți”.

„Musai” ăsta ardelenesc, românescul lui „trebuie”.

- Păi, dacă-i musai să fac tot, cum să fac numa ce pot?, o întrebam eu contrariată.

- Păi degeaba îi musai, copilă, că dacă atâta poți, atâta poți. Poate restu' îl poate altu'!

O poezie bunica asta a mea! Punea atâta înțelepciune în fiecare pildă pe care mi-o spunea!
Despre niciun lucru nu mi-a zis că „mă învață”. Dar învățăm cu fiecare lucru pe care mi-l spunea.

Fă numa' ce poți din ce îi musai. Că dacă trebe și nu poți, ori nu mai trebe, ori într-o zi o să poți.