“Vreau și eu să fiu salvată!” m-am plâns de nenumărate ori, simțind uneori că am obosit cu adevărat înotând și că vreau să mă tragă și pe mine cineva pe mal, alteori doar alintându-mă din nevoia de a primi protecție. Așa cum se sclifosesc piticii care știu că, dacă se smiorcaie convingător, obțin de la părinții lor măcar atenția prin care li se cere să tacă, la fel și eu m-am plâns de nenumărate ori că vreau să fiu salvată și vreau și eu să găsesc un colac. Nu l-am găsit. Am înotat și îi sunt recunoscatoare tatălui meu că m-a învățat de mică mai multe stiluri, ca să le pot schimba atunci când obosesc. Mă descurc și în plută când valurile sunt de nestăpânit. Abia în ultima vacanță, privind marea de colace la câțiva metri de mine, am înțeles de ce nu mi-am găsit colacul de salvare. Pentru că eu însămi sunt colac. Am în jurul meu oameni care sunt valuri, oameni care sunt naufragiați, oameni care sunt nisip, am și scoici, și am și pești. Mă mai întâlnesc în larg cu alți colaci. Ne recunoaștem și ne salutăm de la depărtare, ba chiar ne ajutăm, dacă naufragiații ne sunt prea grei sau de prea mult timp pradă valurilor. Dar nu mai aștept să mă salveze nimeni și nici nu mă mai plâng și nici nu mă mai alint. Am intrat în viața unor oameni, întâmplător sau nu, fix atunci când ei aveau mai mare nevoie de o mână de ajutor. Mi-e clar ca mie Dumnezeu mi-a dat misiunea de colac. Mi-o asum și sunt fericită când ajut naufragiații să ajunga pe mal, în siguranță. Și dacă unii dintre ei trimit spre mine un gând bun este cea mai importantă răsplată.