După o astfel de tragedie, eu nu pot să merg pur şi simplu mai departe că şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Am nevoie să mă opresc şi să respir şi să mă gândesc de zece ori ce vreau să fac. Nimeni nu mă poate obliga să merg mai departe asumându-mi riscuri care nu îmi aparţin. Am ales să trăiesc în România şi să-mi cresc copilul aici. Am ales să las în urmă mea ceva frumos şi sănătos. să desenez zâmbete pe chipuri de părinţi şi copii. Şi mi-am dorit să ajungem cât mai aproape de cei care ne iubesc. Am străbătut România în lung şi în lat. Mii de kilometri. Sute de ore în microbuz. Am schimbat hotelurile în fiecare seară. Biletele au costat în medie 20 de ron. Fără nici un sponsor. A meritat fiecare secundă de oboseală. Pentru că efortul nostru a fost de fapt răsplătit în zâmbetele copiilor şi lacrimile de emoţie ale părinţilor. Ne-am dezbrăcat în cabine îngheţate. Am jucat pe scene încălzite de două încălzitoare cu gaz. Am stat cu gecile pe noi până s-a deschis cortina. Ne-am luptat cu obiceiurile micilor înţelegeri. Ne-am atras antipatia multor lucrători care nu înţeleg de ce eu nu vreau să fac aşa cum face toată lumea. De ce nu plătesc lucrătorii de la săli la negru, de ce vreau facturi şi chitanţe şi state de plata, de ce nu dau şpăgi şi nici ciubucuri. De ce cu mine nu se pot înţelege. Lupta nu a fost pe scenă. Pe lângă ea a fost bătălia. În tranşee. Sunt singură, sunt femeie şi mai am şi “nişte clowni” cu care fac spectacole pentru copii. Am strâns din dinţi şi am urcat pe scenă chiar dacă înainte de spectacol aş fi vrut de multe ori să fac stânga împrejur şi să plec de unde am venit. După ce se deschidea cortina uitam de toate necazurile. La lăsarea cortinei reîncepea lupta cu mică înţelegere. Au fost locuri din care am plecat foarte tristă.

Administratori de săli care nu dădeau doi bani pe faptul că în sălile lor avea loc un eveniment cu sute de părinţi şi copii. Nici măcar nu veneau să vadă. Trimiteau un om care să aprindă două becuri, să tragă cortina și să facă şi curăţenie la sfârşit. Majoritatea sălilor nu-ţi oferă nimic. Îţi iau bani şi pentru aerul pe care îl respiri. Cum să le ceri socoteală, tu o femeie singură care nu faci parte din nicio gaşcă, nu ai pe nimeni în spate şi care te-ai trezit peste noapte că faci spectacole... ”Şi mai sunteţi şi nişte clowni pe care nici nu merit să-I bage cineva în seama”. Nu s-a întâmplat asta peste tot. Dar în cele mai multe dintre locuri situaţia e jalnică. Eu o să mă opresc puţin. Îmi pare rău că mulţi copilaşi nu vor putea să ne vadă în următoarea perioadă. Dar eu sunt mult prea mică şi mult prea singură că să-mi asum riscuri atât de mari. Vom merge acolo unde suntem invitaţi şi unde organizatorii vor fi mai mari şi mai puternici decât mine şi mai mulţi care să se ocupe de toate detaliile şi să ia la răspundere pe toată lumea care trebuie să se îngrijească de securitatea celor care vor fi acolo. Cred că am făcut una dintre cele mai bune alegeri din viaţă mea. Nu contează am investit, nu contează pierderile. Voi analiza cu mare grijă paşii următori. Vom onora toate contractele cu organizatorii din ţară dar vom face cu grijă alegerile pentru locurile în care noi vom organiza spectacole. Până primim o reglementare clară, în sălile noastre vor intra atâtea persoane câte scaune sunt. Indiferent de vârstă copiilor, toţi vor avea bilete. Iar sălile să aibă pompieri care să fie băgaţi în seama şi luaţi în considerare. Să fie ascultaţi atunci când spun că nu pot fi blocate căile de acces cu scaunele “relaţiilor” şi “cunoştinţelor” care s-au obişnuit să nu cumpere bilete la spectacol pentru că “se descurcă”. Pentru toate lucrurile care nu depind de mine, pentru toate acţiunile pe care eu nu le pot controla, am deci să mă opresc puţin. Şi să mă gândesc cum vreau să fac mai departe.