O întrebare frecventă pe care o aud de la oamenii din jurul meu: Tu L-ai prins pe Dumnezeu de un picior?
Da. Într-o zi L-am prins pe Dumnezeu de un picior. Asta, după ce multă vreme m-am plimbat cu El de mână prin lume. Au fost ani în care m-a purtat pe umerii Lui și ani care m-a pus ca pe un sac, pe sub braț.
Am stat și cu capul în jos, peste umărul Lui, și în cârcă de câteva ori.
În toate felurile m-a ținut Dumnezeu. Și, indiferent cum m-a întors El și m-a răsucit, eu am rămas cu mâinile agățată de El în toate felurile.

Oricât de dificilă a fost poziția în care mă ținea, știam că sunt cu El, că trebuie să nu-mi iau mâinile de pe El nicio secundă.

Dumnezeu e singura iubire de care nu m-am îndoit vreodată! Nici când mă ținea cu capul în jos, nici când eram sac sub brațul Lui.
Acum L-am prins de un picior. Să văd cât mă lasă. Dar, cât pot, mă țin de picioarele Lui.
Dacă de pe umeri aveam perspectivă, cu capul în jos îmi curățăm mintea, în cârcă îmi trăgeam sufletul - acum, agățată de piciorul Lui, simt cum mă înalț. Și, odată cu mine, urcă toată lumea mea. Eu nu urc singură. Urc împreună cu toți oamenii care cred în mine.

Când L-ai prins pe Dumnezeu de un picior, ai sentimentul că zbori. Până acum mi-a fost frică să fac asta, pentru că mereu am auzit în copilărie: cu cât pici mai de sus, cu atât te lovești mai rău.
Acum nu mă mai tem. Între timp știu că, dacă e să cad, are cine să-mi curețe rănile și cine să-mi aline suferința. Am construit o lume a mea, plină de oamenii mei, și știu că sunt toți oamenii Lui.
Acum nu mă mai tem să mă uit spre cer și să mă duc cu vântul în aripi și cu toți cei care vor să zboare cu mine, agățați de mine.

Acum nu mă mai tem că de la viteza prea mare o să mai ia amețeala. Am două griji: să mă uit mereu în față, unde-L vad pe Dumnezeu care mă ajută, și să mă uit mereu în spate, unde îi vad pe oamenii pe care pot să-i ajut.

E felul în care eu mă mențin în echilibru.