“Nu mi-e frică să îmbătrânesc. Știu că la 40 de ani o să fiu o femeie foarte frumoasă. Mă uit la tine cu câtă bucurie trăiești fiecare zi, cât de intensă ți-e viața și mă gândesc la viitor cu multă încredere. Niciodată nu mi-am imaginat că o femeie la 40 de ani mai poate să se îndrăgostească, să fie emoționată de gesturile unui bărbat, că la 40 de ani femeile mai știu să flirteze și să se bucure de bărbații care o curtează. Deja știu cine te sună după cât de mult râzi în timpul convorbirii, cât de mult te pisicești sau cât ești de tranșantă și expeditivă. Uneori pun pariuri cu mine că te-a sunat x sau y sau z. De când te-am cunoscut pe tine, am mult mai multă încredere că timpul o să aducă în viața mea exact ce și pe cine trebuie”. Așa mi-a spus de curând o fată care are jumătate din vârsta mea și care s-a întâmplat să împartă cu mine în ultima vreme mai mult timp decât oricine altcineva. Un om față de care sunt relaxată și lângă care mă comport fix cum îmi vine. Un fin observator care a știut să ia din această experiență ceea ce îi dă ei energie să mergă mai departe.

Dacă mă gândesc bine, și eu credeam la 20 de ani că o femeie de 40 de ani e terminată. Nu înțelegeam de ce spunea mama despre x că a murit tânără când femeia respectivă avea 40 de ani. Pentru mine, trăise destul de mult și chiar nu mi se părea că ar fi fost în floarea vârstei, cum spunea mama. Ce experiențe mai putea să trăiască? Făcuse copii, se măritase, avusese un serviciu, ce să mai urmeze? Cât să mai urmeze?

Astăzi, când trăiesc la 40 cu aceeași intensitate cu care trăiam la 20, nu prea reușesc să înțeleg ce vrea să-mi spună un bărbat de 60 despre faptul că-și face planuri ca și când ar avea 25 de ani. Și că el nu face poze pentru că nu se recunoaște în ele. Și că se uită de multe ori în oglindă și se întreabă cine e individul acela, pentru că imaginea oglindită nu are nicio legătură cu ce știe el că ar trebui să vadă.

Da. La 40 te poți îndrăgosti la fel de bine ca la 20. Poți să suferi la fel de mult ca la 25 și poți să speri cu aceeași ardoare ca la 30. Poți să te găsești în situația în care să accepți invitația unui bărbat la film, a altui bărbat la cafea și să pleci cu un altul în vacanță. Nu mai stai să plângi așteptându-l pe cel cu care să le faci pe toate, pentru că la 40 de ani ai înțeles că nu te îndrăgostești nici de o imagine, nici de o minte, nici deun cont. La 40 știi deja că poate să-ți atragă atenția energia unui om și că aceea te poate ține concentrată pe o singură persoană dacă atracția e suficient de puternică. Dacă nu, poți să ai tot felul de relații: de prietenie, de simpatie, de o noapte sau de o vacanță, relații de muncă sau relații de afaceri, relații de plăcere sau relații de interes. Și mai știi că nu trebuie să pedepsești niciuna dintre persoanele cu care te afli în oricare dintre aceste relații pentru că nu există în viața ta RELAȚIA aceea. Nu se cheamă că ești o femeie ușoară dacă astăzi ieși cu un bărbat la masă pentru că îți place să vorbești cu el despre filme, mâine te plimbi în parc cu un bărbat care e pasionat de fotografie, sâmbătă ieși în club cu un bărbat căruia îi place muzica românească și duminică te duci la masă cu un bărbat care știe să te surprindă alegând cele mai sofisticate locuri din oraș. Se cheamă că îți permiți. Social, financiar, civil, emoțional și medical. Adica ești: matură, sănătoasă, independentă, curajoasă și conștientă că, până apare în viața ta bărbatul cu care să vrei să stai în vârful patului uitându-te la Turul Franței – pentru că poate să fie orice la televizor atâta timp cât tu ești în brațele lui, până apare acel bărbat poți să te îmbraci frumos, să îți iei cea mai bună poșetă, să-ți pui tocuri și să faci orice te face să te simți vie. Nu știu cum e la 50 sau la 60, dar eu una vreau un singur lucru – să nu regret că am ratat șansa de a-i lăsa pe ceilalți să mă facă fericită.