E prea grasă pentru el. E prea scund pentru ea. E prea bătrân/bătrână pentru el. E prea tânăr pentru ea. E prea sărac/săracă. Niciodată n-o să auzim expresiile: “are prea mulți bani pentru ea, are o poziție socială prea bună pentru el, e prea slabă pentru el, e prea înalt!”

Trăim într-o societate "perfectă", în care criteriile de evaluare sunt stabilite de niște minți înguste, care nu reușesc să-și depășească propriile limite.

Trăim într-o societate în care, dacă pui pe primul plan regulile lumii, pui pe ultimul plan regulile tale.

Trăim într-o societate în care contează mai mult ce cumpărăm, decât cine suntem.

Trăim într-o societate în care aparențele cântăresc mai mult decât conținutul.

Cei care reușesc să spargă barierele și să facă ceea ce simt, ori își construiesc propria bulă, în care nu permit celorlalți să intre, ori își asumă lupta împotriva prejudecăților.

Avem prejudecăți despre orice. Avem prejudecăți despre cât trebuie să iubim, despre când trebuie să iertăm, despre omul alături de care trebuie să trăim, despre cum să ne îmbrăcăm, cum să arătăm, unde să lucrăm, unde să călătorim sau alături de cine să ne petrecem timpul...

Am luptat toată viața să nu intru în formație, să nu mă pierd în turmă, să nu fac ce face toată lumea, doar pentru că așa se face. Am încercat să-mi ascult mai mult inima, decât ce spun ceilalți. Am reușit să fiu, în primul rând, onestă cu mine și apoi cu restul lumii. Am reușit să fac lucrul pe sufletul meu, nu pe măsura celorlalți. Am iubit oamenii pe care i-am simțit, nu pe care i-am luat în calcul. Am construit relații cu sufletul, nu cu adunările și scăderile. Mi-am construit amintirile pe emoții, nu pe calcule financiare. Cu fiecare an în care îmbătrânesc, sunt tot mai conștientă cât de important e să ținem cont de ceea ce simțim, nu de ceea ce credem că vor ceilalți să facem. Sunt prima care cere de la sine onestitate, în relațiile pe care le are. Sunt prima care încearcă să se înconjoare de oameni și lucruri care îi plac, nu care plac lumii.

Am simțit foarte devreme că, pentru alegerile mele, trebuie să dau socoteală unui singur om: mie, și unei singure entități: Dumnezeu. În rest, respect legea bunului simț, respect legea firii, respect legile țării în care stau, respect legile pământului pe care calc și, mai ales, respect legea care îmi spune că, în ceea ce privește sufletul meu, eu îmi fac legea.

Pentru alegerile pe care eu le fac pentru viața mea, pentru sufletul meu, nimeni nu are dreptul să mă judece. Nu există un tribunal în fața căruia eu să prezint dosarul vieții mele. Nu există nici un judecător care să stea cu ciocănelul în mână și să elibereze sala, atunci când oamenii fac prea multă gălăgie în jurul meu. Nu există nici un judecător care să dea o sentință, în ceea ce mă privește. Oamenii pot să judece legile pe care le fac aici alți oameni, pentru a putea conviețui în armonie și echilibru, dar oamenii nu au dreptul să judece sufletele celorlalți oameni. Alegerile pe care noi le facem, cu sufletul, ne aparțin sută la sută și suntem singurii care pot spune dacă au fost bune sau mai puțin bune.

Verdictul ne aparține! Singuri ne condamnăm pentru alegerile noastre sau ne achităm.

Tu ești judecătorul tău! Singura sentință definitivă și irevocabilă tu ți-o dai, la sfârșitul vieții. Atunci vei spune dacă, pentru tot ceea ce ai făcut în viața asta, ești vinovat sau nevinovat... de fericirea sau nefericirea ta.