Începe Săptămâna Mare și mi-am propus să fie Săptămâna Cumințirii din toate punctele de vedere. O săptămână în care să vorbesc cu Dumnezeu mai mult decât cu oricine altcineva. Cu El să mă așez la cafea, cu El să stau în pauze, cu El săvorbesc pe drum și cu El să stau la masă. Aș vrea să Îi spun săptămâna asta tot ce nu I-am spus toată viața.

E greu să vorbești cu Dumnezeu. La fel de greu cum e să vorbești cu părinții tăi.

Ce să Îi spun eu Lui? Ce să le spun eu lor? Presupun fie că ei știu deja, fie că o să se sperie sau poate n-o să înțeleagă. Și, apoi, îi mai și supăr și îngrijorez. Așa că mai bine nu le spun nimic, vorbesc cu ei doar banalități.

Dacă Dumnezeu e Tatăl Ceresc, atunci eu ar trebui să Îi cer tot ceea ce i-aș cere tatălui meu. Cu intensitate. Cu îndrăzneală.

Dacă Dumnezeu e Tatăl Ceresc, atunci El mă iubește așa cum mă iubește tata sau poate chiar mai mult, pentru că și tata era om.

Dacă Dumnezeu e Tatăl Ceresc, înseamnă că El m-a făcut și că mă cunoaște deja total. Deci El o să mă înțeleagă și o să mă iubească fix cu bune și cu rele, pentru că nimic din bunele și din relele mele nu Îi este necunoscut Lui.

Dacă Dumnezeu e Tatăl Ceresc, atunci eu nu trebuie să stau, neapărat, în fața Lui în genunchi și cu capul plecat. Eu pot să stau în picioare, cu mâinile desfăcute gata pentru o îmbrățișare și cu privirea ridicată în sus. Că așa te uiți la un părinte care știi că te iubește. În sus.

Dacă Dumnezeu e Tatăl Ceresc, El nu mă vrea încovoiată de vină. El mă vrea dreaptă și asumată pentru tot ceea ce am făcut. Lui Dumnezeu nu Îi trebuie înșirate la ureche „păcatele” mele ca pe niște informații difuzate la știrile de la ora 5. Pentru Dumnezeu, multe dintre întâmplările din viața mea pe care oamenii le consideră „păcate” sunt încercări.

Dacă Dumnezeu e Tatăl meu Ceresc, îmi fac curaj și săptămâna asta Îi spun tot. Și bune, și mai puțin bune. Și lucruri pentru care am fost fericită, și cele pe care le-am înțeles chiar dacă nu mi-au plăcut, dar și cele cu care încă măchinui să le prind sensul.

Săptămâna asta o să îmi fac ordine în suflet. Pentru ca atunci când Dumnezeu o să spună in noaptea de Înviere, prin gura preotului „Veniți de luați lumină!”, eu să știu că mă duc să iau Flacăra pe care mi-a trimis-o Tatăl Ceresc și că e cel mai important dar pe care poate să-l primească un om: lumină în inimă, lumină în minte. Lumină din Lumină pentru el și pentru ceilalți.

Să fii Lumină e MINUNAT. Să dai Lumină înseamnă să fii credincios Dumnezeului tău!