Am petrecut cu tatăl copilului meu primul Crăciun împreună. După 10 ani de la despărțire. Și după aproape 20 de ani de când ne cunoaștem. La 10 ani distanță, încă își mai făcea loc între noi cel cu cornițe și mai provoca, sau măcar încerca să provoace, câte o discuție care să trezească în noi orgolii, resentimente… Se vedea de departe efortul pe care îl făceam fiecare, să nu permitem niciunui gând murdar să iasă la suprafață.

- Ne-am despărțit pentru că tu munceai prea mult, mi-a spus el. - Eu țin minte că ne-am despărțit pentru că tu nu mai doreai să muncești, i-am spus eu, râzând de faptul că fiecare dintre noi reținuse corect problema, dar că ea era văzută din unghiuri diferite, din toate punctele de vedere.

După 10 ani de la despărțire, am înțeles că, în cei 10 ani cât am stat împreună, fiecare a trăit un alt film. Pentru fiecare dintre noi scenariul era altul. Una e ceea ce am reținut eu, și alta e ceea ce a văzut el în relația noastră. Unele au fost satisfacțiile mele, altele au fost nevoile lui. Clar, noi doi am fost din filme diferite. Și, ca o co-producție a două case de film, s-a născut un copil, la propriu, care nu avea cum să se dezvolte armonios între dramă și comedie. Avea nevoie de ceva la mijloc. Avea nevoie de o producție de familie. Dar, cele două case, prea ocupate să producă filme de artă greu de pătruns și, și mai greu de mestecat, nu erau capabile să producă lucruri ușoare, simple, armonioase. Eram prea artiști amândoi, pentru dulcegăriile unor filme romantice. Dramă scria pe fruntea relației noastre. Dramă am avut. În toate felurile posibile. Un film pe care l-am trăit cu stomacul ghem cap coadă, o peliculă când alb-negru, când color, cu replici tăioase și acide, cu muzică dramatică, și cu efecte de sunet și lumini demne de Oscar. Despre interpretare, numai la superlativ. Niciunul nu am făcut economie de gestică și onomatopee, de grimase și ridicări de sprâncene. Ne-au luat 10 ani să putem sta pe aceeași canapea, și să ne uităm împreună la dramele produse de alții, mari regizori și jucate de actori adevărați. 10 ani, în care ne-am întors povestea pe toate fețele, și am stors-o de toate cunoscutele și necunoscutele. Dar a meritat. Am câștigat rolul de spectator activ în viața copilului nostru. Spectatori frumoși și luminoși, care au scaune la VIP, și care sunt acolo să susțină cu aplauze reprezentațiile ei. Faptul că noi doi avem fotoliile lipite, este munca noastră de 10 ani. Nu întâmplător eu pledez pentru ca părinții biologici ai copiilor să rămână frumoși, spectatori activi în viețile copiilor lor. Și, dacă e nevoie, din când în când, să mai ajute la câte un rol secundar sau la o compoziție, să știe copilul că are pe cine se baza. Îmi place să cred că mi-am înțeles dramele, și că pot acum liniștită să mă bucur de filmele romantice. Fără să mai dramatizez nimic din ceea ce mi se întâmplă. Cel mult să mă amuz de comediile pe care le regizează destinul cu mine, și cu cei din jurul meu.