În faţa mea, un cuplu de tineri. Ea, foarte îndrăgostită, a stat tot concertul cu spatele la scenă şi cu ochii în ochii lui. Ştia toate cantecele, dar i le cânta lui. Sărea şi se bucura de fiecare melodie, dar cu braţele încolăcite în jurul gâtului lui. Nu s-a întors spre artişti nici măcar o secundă,cu toate că era înconjurată de câteva mii de tinere venite din toată lumea doar ca să-i vadă pe puştii de la One Direction.

Mă uitam la ea şi mă întrebam oare de câte ori am fost şi eu aşa? Nu ştiam dacă îmi place sau nu ce văd. Erau momente în care mă bucuram de entuziamul ei şi clipe în care simţeam că exagerează. Pentru ea, El era tot Universul. Iar el se purta de parca aşa ar fi şi fost. Ziceai că lumea toată e adunată acolo în jurul lui. Că el e începutul şi sfârşitul. Că lui i se datorează aerul pe care îl respiram, pământul pe care ne stau picioarele şi norii în care ne zboară mintea. Ea era cea mai fericită fiinţă din lume pentru că i se permitea să trăiascăîn acest Univers. Eu, biet spectator, mă simţeam cumva în afara lumii. Nici nu ştiu dacă îmi era milă de ea sau de mine. Sau de el?

Am plecat de acolo gândindu-măcât de penibili putem să fim atunci când ne îndrăgostim şi pierdem privirea de ansamblu. Şi cât de fericiţi în penibilul nostru pe care îl conştientizează doar cei de lângă noi.