După emoția Crăciunului și feeria începutului de an nou, după liste, planuri, proiecte, perspective, pe mine mă pocnește Boboteaza fix în numele tatălui... vine așa ca un duș rece peste mine. Ioan al meu (așa îl chema pe tata) mă stropește cu apă sfințită direct din Rai și mă face să-mi amintesc că planurile mele de început de an nu fac nici cât o ceapă degerată de frigul Bobotezei. E acel moment în care mă uit la listele mele de priorități și îmi amintesc că singura prioritate reală e să trăiesc. Intens, viu, conștient. De dincolo de viață, tata mă trezește la ea. Cască ochii. Trăiește! Nu lăsa viața să-ți scape printre degete. Prinde fiecare clipă și fă-o memorabilă. Nu ai bani, cere împrumut și nu te ruga de nimeni. Nu-ți mai place ce faci, fă ce-ți place. Și mai ales distrează-te. Cât de mult poți. Aaaa... și uită-te mereu la cei din jurul tău. Mereu vor fi oameni care au nevoie de o mână de ajutor. Întinde-le mâna. Sunt atât de clar întipărite în mintea mea toate vorbele lui. De la el am învățat că bucuriile se împart cu ceilalți și necazurile se țin pentru noi. Nu-i încărcăm și pe ceilalți cu lecțiile noastre pentru că fiecare își are propriile lecții. Boboteaza e pentru mine momentul de deșteptare din iluzia faptului că eu dețin controlul. Că eu hotărăsc. Că mie mi se datorează. Astăzi tata ar fi împlinit 70 de ani. De vreo 8 îi număr fără el. Și îmi amintesc ultima aniversare. Pe care i-am organizat-o așa cum ar trebui să organizăm părinților noștri cel puțin o petrecere de ziua lor. Fix cum facem pentru copii: cu tort, invitați, cadouri, pus dorințe, suflat în lumânări, cântat mulți ani trăiască...

Doamne, Doamne, s-a bucurat ca un copil. De fiecare om, de fiecare dar. De momentul acela în care a închis ochii și-a spus dorința și a suflat în lumânări. Tata știa să se joace. Și să se bucure. Și-a dorit cu disperare să trăiască. Sau cel puțin așa ne lăsa să credem. Oricum, a plecat când și-a dat seama că era cel mai bun lucru pe care putea să-l facă. Pentru el și pentru noi. Dar a rămas spiritul lui să-mi amintească în fiecare an de Bobotează, că vine o zi în care ultima oară înseamnă ultima oară. Că ultimei îmbrățișări nu-i mai urmează niciuna, că ultimele cuvinte preced cea mai lungă tăcere. Cred că are un Iordan al lui din care stropește cu mănunchiul de busuioc așa de tare că simt cum picăturile lui mă trezesc la viață. Îl chema Ioan și era născut de Bobotează. A fost și a rămas pentru mine un sfânt. Găsesc în fiecare zi un lucru care să-mi amintească de el. Iar de Bobotează îmi amintesc că viața toată e o sărbătoare care trebuie celebrată în fiecare zi.

În fiecare dimineață în care îmi spăl fața cu apă, simt în ea nemurirea celui care își dorește de dincolo de moarte ca eu să-mi trăiesc viața în bucurie. Și când uit să o fac de dragul meu o fac de dorința lui. Mă tem că o să vadă că nu-l ascult și n-o să mă certe. Trăiesc și mă bucur acceptând că de viață nu te scapă nimic. Doar ție poate să-ți scape printre degete dacă nu te trezești udându-ți fața în fiecare dimineață și devenind conștient că viața se trăiește din mers.