Dar când un bărbat în toată firea a venit la mine cu o bucățică de hârtie și mi-a spus, uitându-se la mine într-un anume fel, "desenează-mi o inimă", cuvintele lui s-au dus până în stomac și s-au transformat în aripi de fluturi care au zburat până în genunchi. Și așa cu genunchii înmuiați, am luat bucată de hârtie, m-am uitat în ochii lui și i-am desenat o inimă.

⁃ Nu-mi spui să am grijă de ea până când ne vedem data viitoare, așa cum le spui celor mici.

Am zâmbit larg și m-am uitat bine la el să mă prind dacă e "mai în glumă sau mai în serios". Nu era mai în glumă. Și-atunci, brusc, totul în mintea mea a devenit "mai în serios". Și am intrat în panică. Și m-am fâstâcit ca o adolescentă care se teme să promită lucruri pe care nu le poate respecta.

Nu știu cum să gestionez atenția celor mari. Și mai ales atenția bărbaților.

Mi-e tare ușor cu copiii. La ei totul e pur și simplu. E necondiționat. E acum și aici. La noi, oamenii mari, lumea condiționalului și a timpului viitor înghite timpul prezent. M-am temut să folosesc aceleași expresii simple cu care eu le vorbesc celor mici: "Uite, ți-am desenat inima mea, ai grijă de ea până data viitoare când ne vedem". Cu copilul fac asta pentru că știu că el mă iubește fără să-mi pună vreo condiție. E aici, lângă mine,îmi dă toată iubirea și atenția și după ce a primit ce a dorit, trece la următorul caracter.

Mă uitam la bărbatul acela care îmi cerea să-i desenez o inimă și în mintea mea se înghesuiau toate limitārile posibile. Singură îmi puneam garduri și construiam tranșee. Singură mă temeam deja pentru ce avem să pierd, deși încă nu primisem nimic.

După ce ți-ai lăsat inima să plece de câteva ori și ți-a venit înapoi acasă franjuri, după ce ți-a luat luni și uneori ani să o coși, nu prea îți mai vine să o dăruiești nici măcar desenată.

În cele din urmă , după ce i-am desenat inima m-am uitat în ochii lui și i-am spus cu toată sinceritatea:

Te rog, ai grijă de ea până când ne vedem data viitoare”.

Iar el mi-a rāspuns:

" Om trāi și ne-om vedea".