Oamenii vin și pleacă, și revin, și noi îi primim iar, și iar. Oamenii care tot vin și pleacă din viețile noastre revenind de fiecare dată, au cuiburi în inimile noastre.

– Facute de cine? a întrebat Maya. – Făcute chiar de noi.

Ca de obicei, într-o întrebare de-a ei, găsesc răspunsuri pe care le-am căutat în mine dintotdeauna. Mereu am știut că în viața mea sunt și păsări călătoare. Le-am făcut câte un cuib în care să revină dupà ce rătăcesc în cālātoriile lor. De obicei, păsărelele astea pleacă toamna și se întorc primăvara, fix după calendarul păsărilor migratoare. Nu prea rezistă la frig. Nu prea le plac intemperiile. Se orientează după soare și se duc cât mai aproape de el. Bine, ele or să spună că au plecat puțin să însoțească soarele și să se asigure că el o să ajungă din nou pe strada voastrā. Când primele raze de soare cheamă firul ierbii afară din stratul de zăpadă, pāsārile cālātoare se întorc la cuib si vor prezenta astrul ceresc precum un trofeu pentru care au străbătut mări și țări, au colindat văi si câmpii ca să il aducă… Unele pāsāri nici nu spun cā au un cuib undeva, in vreun copac. Pe vremea caldā cuiburile stau pitite intre frunze. Abia le poti observa. Iarna se văd mai bine între crengile goale, sunt mult mai ușor de observat. Unii am construit cuiburi micuțe de culoarea lemnului care aproape se contopesc cu copăcelul în care stau ascunse. E și motivul pentru care foarte puțini știu de existența lor… Alții ne-am colorat cuiburile strident, să fim siguri că toatā lumea stie ce pasāre din ce cuib e. Sunt vulturi care se bucurā cand pāsārile cālatoare umblā creanga. Nu știu că niciodată pasărea nu-și mută cuibul . Si gaseste mereu drumul cātre cuibul ce ii apartine. Ce pasăre ar prefera să stea creanga pe-o creangă atâta timp cât are o căsută construită în copac numai si numai pentru ea?