“De ce să plătească un copil pentru că părintele lui a înșelat? Pentru că și-a trădat iubirea din tinerețe?”

Înainte să te grăbești să răspunzi naiv cu o întrebare (“Da’ ce vrei să spui, mămică, cu asta?”), începi să-ți revizuiești cu grijă trecutul, să parcurgi relațiile din tinerețe una câte una, să faci asocieri, scenarii, să te gândești prin ce minune și în ce context s-ar fi putut întâmpla… Nu, că el m-a înșelat pe mine… iar cel pe care l-am înșelat nu se pune pentru că, de fapt, nu l-am iubit…

Și o tot dai cu supoziții până când îți faci curaj și întrebi:

- Dar ce-ți veni, iubita lu’ mama?

- Păi, mama, despre asta e vorba în Maleficent, filmul cu Angelina Jolie.

Mărturisesc, nu l-am văzut. Și, din păcate, nu e singurul film pe care ea apucă să-l vadă și eu nu. Așa că eram pregătită să ascult o cronică de film în stilul ei caracteristic: o femeiușcă (de multe ori uit că încă nu are 14 ani) așezată turcește pe covor și explicându-mi în timp ce eu întind rufele la uscat. Citez din memorie (și este foarte aproape de original, pentru că mi-au intrat bine în minte cuvintele ei; nu mă așteptam la această abordare și m-a prins cu garda jos):

“Mama, în filmul ăsta s-a mers prea departe. Au încercat să construiască personajul negativ universal. Un personaj negativ pe care să-l umanizeze. Să ne arate că, de fapt, în toți oamenii răi se află la rădăcină, o suferință profundă care i-a determinat să fie răi. Au făcut o combinație între mama vitregă din Alba ca Zăpada și Ursitoarea cea rea din Frumoasa din Pădurea Adormită. Ca să înțelegi, această Maleficent de fapt nu e rea în esență, doar vrea să se razbune pe bărbatul care a înșelat-o în tinerețe. Tatăl frumoasei din pădurea adormită fusese iubitul Ursitoarei. Și într-o dimineață, în timp ce ei dormeau în același pat, el i-a furat aripile pentru că avea nevoie de ele. Ea s-a trezit înșelată și, după 40 de ani, vine și se răzbună. Pe cine? Pe copilul bărbatului care a înșelat-o. Ce poate să doară mai rău un părinte? Unde poți să lovești mai tare un om dacă nu lovindu-i copilul? Dar mie nu mi se pare correct. De ce să plătească copiii pentru greșelile părinților lor? Vrăjitoarea trebuia să-l adoarmă pe el, pentru că el e cel cu care a avut de fapt o problemă. Dacă el a fost iresponsabil și nu s-a gândit ce repercusiuni poate avea gestul lui, ce vină are copilul?! Și-apoi au distrus și mitul îndrăgostirii la prima vedere. În filmul ăsta, mama, nu prințul o trezește printr-un sărut din somnul de 100 de ani, ci vrăjitoarea o pupă pe frunte. Bine, au încercat să o umanizeze, să o facă să regrete și să-și repare greșeala, dar cum rămâne cu speranța fiecărei fete că într-o zi o să apară în viața ei un băiat frumos care o să o sărute, iar ea o să se îndrăgostească de el imediat și vor rămâne împreună până când moartea îi va despărți?!”

Ar putea fi o cronică de film sau, la fel de bine, o cronică de viață. Este felul în care vede lucrurile o tânără de 13 ani, un copil al zilelor noastre crescut să privească dincolo de ceea ce i se pune în fața ochilor.