Mă tot întreabă lumea de ce mi-e frică... m-a întrebat Emma, în emisiunea de la Gândul, Gaspar mi-a trimis o carte despre frică, sunt oameni care se tem și care mă întreabă și pe mine de ce mi-e frică.

O să ziceți că sunt nebună, că exagerez, că nu sunt sinceră, dacă vă spun că nu mi-e frică.

Nu mi-e frică de moarte, așa cum nu mi-e frică de viață, nu mi-e frică de oameni, nu mi-e frică de virusuri, nu mi-e frică de faliment, nu mi-e frică de felul în care se schimbă lumea, nu mi-e frică să mă uit în oglindă, să văd cine sunt și ce vreau... și, nu în ultimul rând, nu mi-e frică să gândesc lucid la tot ceea ce am, la tot ceea ce cunosc și la tot ceea ce este important pentru mine și viața mea.

- Pe bune, nu te cred! Nu cred că există un om căruia să nu-i fie frică de nimic, mi-a zis zilele trecute o prietenă.

- Cu Dumnezeu am o relație foarte bună și nu mi-e frică de El și de planurile Lui, cu moartea m-am împrietenit de când a plecat de mâna cu tata și cu mulți alți oameni pe care îi iubesc și despre care știu că mă așteaptă Dincolo. Cu destinul am încercat să merg umăr la umăr, fără să mă împotrivesc, fără să încerc să-l păcălesc, fără să-i pun piedică, sperând că aș putea să-i distrag atenția și să mă duc pe altă cale.

Și totuși... dacă e să spun repede un lucru de care mi-e frică, știu! Cred că mi-e frică de faptul că nu-mi ajunge timpul. Da, asta ar putea fi frica mea: că nu am suficient timp să spun ceea ce cred, că nu am suficient timp să scriu despre lucrurile pe care eu le-am înțeles despre lume și viață, că nu am suficient timp să pun pe hârtie toate poveștile care s-au născut și trăiesc în inima mea, că nu reușesc să-i învăț pe cei cu care lucrez tot ce am descoperit, că nu am suficient timp să-i caut pe toți oamenii pe care îi iubesc, că nu am suficient timp să vizitez tot ceea ce aș vrea, că nu mai am timp să experimentez și să trăiesc relațiile la care visez. Dar este o frică cu care m-am împrietenit în ultimii ani de viață. Frica asta nu m-a împiedicat să-mi văd de treaba mea, s-a așezat cumva cuminte la mine în ceafă și îmi suflă de acolo când vede că am scăzut ritmul, doar ca să-mi aducă aminte că nu m-a părăsit.

Nu mi-e ușor cu frica asta de pierderea timpului. Mă tem să nu îmi pierd timpul cu alții, cu altele, cu lucruri neimportante pentru toate cele câte vreau să le fac.

Recunosc, mi-e frică să nu-mi pierd timpul.

Nici n-a început bine săptămâna și am senzația că iar e vineri, nici n-a început vara și mă gândesc: “Crăciunul e imediat aici!”, nici nu-ncep bine ziua și îmi trece prin cap că n-am apucat să fac mai nimic din ce mi-am propus... E acolo, în mine, teama asta permanentă, ca și când ar fi o prelungire a mea.

Nu știu dacă e o frică mare sau mică, dacă mă ajută sau mă încurcă, dar știu sigur că e a mea. Îmi aparține, așa cum îmi aparțin toate lucrurile mele, uneori mai prezentă decât mi-aș dori, alteori retrasă.

Ție de ce ți-e frică?