De-a lungul timpului, am schimbat puține locuri de muncă. Eu sunt un om de construcție. Îmi plac locurile în care se pleacă de la zero sau poate chiar de la minus, pentru că așa simt că sunt parte din fiecare cărămidă pe care o pun acolo.

Am fost în echipa câtorva construcții și clădirile sunt încă în picioare. Din fiecare am plecat atunci când am simțit că trebuia să merg mai departe. N-am așteptat să mi se ridice statui, nu mi-am arogat drepturi pentru care am fost plătită la vremea potrivită și, cu o singură excepție, am rămas în relații foarte bune cu toți cei care m-au angajat. În situația respectivă m-am simțit păcălită, folosită și înșelată și, oricât de politicoși am fi, lucrurile nu se vor mai întoarce niciodată la etapa dinaintea acelui moment.

Am schimbat mai multe joburi până într-o zi, în care mi-am făcut curaj să-mi asum eu responsabilitatea de a fi angajator. Cred că au lucrat cu mine peste 200 de oameni, în ultimii 15 ani, oameni pe care i-am plătit, firesc, lună de lună. Fără excepție, ei și-au luat salariile, iar eu mi-am plătit taxele, impozitele, toate obligațiile pe care le aveam la stat. M-am bucurat din toată inima când majoritatea angajatorilor a intrat în legalitate și am putut să exersez facturile, chitanțele și munca în alb cu absolut toți furnizorii.

De-a lungul timpului, oamenii au venit și au plecat după bunul lor plac, după propriile interese în primul rând. Sunt foarte puțini oameni pe care i-am dat afară și atunci am făcut-o doar cu cei care puneau în pericol munca mea, a colegilor lor, atentau la securitatea construcției la care lucram și, implicit, la siguranța oamenilor care au încredere în mine. Dar i-am știut întotdeauna pe cei care rămâneau acolo, doar pentru că erau prea comozi sau prea fricoși, ca să caute altceva. I-am simțit mereu nemulțumiți, fix în ceafa mea. Cu toate astea, cumva, am avut răbdare să își găsească drumul și să meargă mai departe, singuri sau alături de altcineva.

Gândindu-mă la aspectul ăsta, mi-am dat seama că lucrurile sunt reciproce. N-ai cum să te aștepți să te placă un șef pe care tu nu-l placi. N-ai cum să te aștepți să-ți fie bine, într-un loc de muncă în care tu nu dai ce ai mai bun. N-ai cum să primești și bonificații, când tu nu dai nimic în plus, dincolo de ceea ce trebuie să dai, ca să bifezi că ai muncit. Când ție nu-ți place ceva, nici acel ceva nu te place pe tine. Oricât de mult ai încerca să ascunzi asta, oricât de mult te-ai preface, dincolo de ceea ce se vede, se simte.

Nu aștepta să fii dat afară, nu aștepta să caute altcineva mijloace prin care să scape de tine, când tu ești cel care spune, fățiș, că se simte prizonier în jobul pe care îl are!

Ai încredere că, găsindu-ți fericirea și liniștea, vei găsi și satisfacția! Ai încredere că sigur ești bun la ceva și că locul acela este, probabil, în altă parte. Folosește-te de perioada asta, ca să te gândești bine dacă vrei un 2020 în care să rămâi într-un loc pe care nu-l iubești, întrebându-te în fiecare zi: “Oare de ce locul ăsta nu mă iubește pe mine?!”

Ridică-te și du-te, fă pasul de dincolo de problemă, și o să găsești soluția!