Mama nu a vorbit cu mine câteva luni, tata a venit a doua zi să-mi lase nişte bani şi să-mi spună că el e acolo oricând am nevoie, că e viaţa mea şi, chiar dacă nu e de acord cu mine, îmi respectă decizia. Îi vorbesc Mayei despre greşelile mele pentru că vreau să ştie că nu sunt perfectă. Vreau să nu se teamă să-mi vorbească despre greşelile ei şi să fie convinsă că pot înţelege orice. Sigur că asta îi dăun oarecare avantaj în faţa mea. Dar beneficiile sunt imense. Minusurile sunt la capitolul riscuri asumate. M-am temut de momentul acesta, de vârsta fugitului de-acasă. Vorbim despre alte generaţii. Dacă pe mine m-a lovit la 19 ani, pe ei îi apucă la 12. Şi pentru că n-am vrut să fim masă de ping-pong, iar ea să poată să ne şantajeze, am avut grijă să ducem relaţia noastră de părinţi într-o zonă în care facem o echipă imbatabilă. Vorbim aceeaşi limbă, nu ne sabotăm, nu încercăm să o atragem de partea unuia sau a celuilalt. Nu există nicio clipă teama că, dacă nu o să fac tot ce pot ca să-i placă aici cu mine, există riscul să plece la el. Iar la Londra coafura rezistă. Nici acolo lucrurile nu se întâmplă altfel. Maya se află în locul cel mai bun pentru ea în acest moment şi ştie că e la vârsta la care noi, adulţii, luăm decizii care ţin de viaţa ei socială. “Eu le-am spus copiilor că nu risc. Fiindcă dacă te-aş ameninţa că fug la tata, tu eştiîn stare să-mi cumperi bilete de avion şi să mă trimiţi la Londra. Doar că acolo tata m-ar aştepta cu alte bilete şi m-ar trimite înapoi acasă”.