Pe cine iubeşti mai mult, pe mami sau pe tati? E cea mai idioată întrebare pe care o poate adresa cineva unui copil. Am ştiut dintotdeauna că un părinte nu poate iubi mai mult sau mai puţin unul dintre copii, aşa cum am ştiut tot timpul că un copil îşi iubeşte la fel ambii părinţi.

Doar că eu l-am iubit mai mult pe tata. De fapt, nu ştiu dacă l-am iubit mai mult, dar m-am simţitîntotdeauna mai bine în prezenţa lui. Mai liberă, mai relaxată, mai confortabil. Nu era atât de riguros, atât de cicălitor, nu se plângeaşi ne lăsa libertatea să facem şi ceea ce ne place. Când eram mici, tata ne lăsa să ne jucăm şi stătea “de şase” să vadă dacă nu vine maică-measă ne surprindă. Iar când o vedea la orizont, dădea semnalul să întrerupem orice activitate aducătoare de bucurie copilărească şi să ne prefacem preocupaţi de ceva. Orice. Pentru mama era important să nu stai cum nu stă apa. Să acţionezi, să iasă ceva din mâinile tale. Tata mă ruga şi el să învăţ ca să intru la facultate, iar argumentul lui suprem era – Tu ştii cum se distrează studenţii??? Tata a fost fericit când am divorţat pentru căîl durea să mă vadă tranformatăîn gospodină. Spera sătrăiesc eu toate plăcerile, aventurile şi fericirea despre care el doar citise în cărţile din biblioteca pe care a devorat-o într-o viaţă. Mama a fost distrusăcând am divorţat, pentru că eram prima din ditamai familia care făcea asta. În cartier cred că eram a doua. Şi, oricum, prima fusese un copil rău, nu o olimpică la română ca mine.

Nu m-am gândit la toate lucrurile astea atunci când am lăsat-o pe Maya în prima vacanţă numai cu tatăl ei. Am urcat-o în avion şi am trimis-o la Londra. După două săptămâni când s-a întors, mă privea într-un fel care a trezit în mine toată neîncrederea aceea care ar fi urlat dacă ar fi putut – dacăîl iubeşte pe el mai mult? Dacă e mai frumoasă viaţa ei cu el? Dacă se simte mai liberă şi mai relaxată în compania lui? Dacă,dacă, dacă… Am trăit o dramă. L-am urât că există în viaţa mea şi trebuie să împart cu el dragostea ei, l-am urât pentru că e mult mai calm, relaxat, înţelegător, deschis şi perseverent decât sunt eu. L-am urât pentru că, prin el, copilul meu are un element de comparaţie. Asta mă obligă pe mine să fiu atentă şi să nu fac sau să spun orice-mi vine în minte. Asta mă obligă să-i acord mai mult timp şi mai multă înţelegere decât până acum. Mai ceva ca-n Aleodor Împărat se luptau în mine mama care se bucura că fata ei îşi construieşte o relaţie frumoasă cu tatăl ei şi mama care suferă ca un caine că nu intrăşi ea în aceastăecuaţie.

Din păcate,aşa funcţionăm (cred asta despre oameni în general, iar despre mine sunt sigură). Copiii simt asta şi se tem să-şi manifeste adevăratele sentimente de teama de-a nu fi înţeleşi greşit.Când era la tatăl ei, vorbea cu mine expeditiv, ca să nu creadă nicio secundă el, care era prezent fizic, că m-ar iubi pe mine mai mult. Iar când era cu mine îi vorbea lui monosilabic,să-mi lase mie locul întâi în lista lui “Pe cine iubeşti mai mult”.

Cu tata m-am simţit cel mai bine. La mama găseam cel mai bun ajutor şi cea mai mare siguranţă. Pe tata l-am iubit pentru căîmi respecta visele artistice. De la mama am învăţat să lupt şi să cred că pot să fac şi să obţin orice. Erau prea simpli şi prea bine crescuţi ca să facă din asta un subiect de tensiune în familie. Eu a trebuit să muncesc puţin cu mine ca să accept că e foarte posibil ca, la un moment dat, prezenţa tatălui ei să fie lucrul de care are nevoie în acel moment al vieţii. Mă bucur pentru copiii ai căror părinţi au reuşit să păstreze familia întreagă şi sper că părinţii le lasă spaţiu şi timp copiilor lor ca să-şi construiască relaţii cu fiecare în parte.