Când întrebarea vine de la bărbatul despre care ai crezut la un moment dat că este începutul și sfârșitul, de la omul cu care te-ai fi dus până la capătul Pământului fără să privești înapoi, sună ca o Judecată de Apoi. Pentru că pe el nu prea poți să-l minți. Pentru că el te cunoaște mai bine decât te cunoști tu, privită din anumite unghiuri, prin anumite colțuri. Atunci când o astfel de întrebare cade peste tine în liniștea vremurilor în care nimeni nu s-a mai uitat în sufletul tău, o auzi ca pe prima bătaie a gongului care anunță începerea spectacolului. Și stai cu inima strânsă în așteptarea celui de-al doilea și-apoi al celui de-al treilea gong. Ai vrea să urci pe scenă și să joci reprezentația vieții tale în care să vadă el, unicul spectator, o spumoasă comedie despre o viață fericită a unei fete care trăiește într-un balon cu ștrasuri sclipitoare. Sau, pentru că tu poți să joci orice și oricum viața ta e un teatru, ai vrea să pui în scenă drama aceea în care să-i spui, în sfârșit, printre suspine, că la tine în suflet e gol. Cel puțin un loc e gol și nimeni nu o să-l mai ocupe niciodată. E locul de pe care el s-a ridicat și-a plecat. Nu contează motivele, nici cine a dat semnalul de plecare. În sufletul tău a rămas un loc gol. Dar nu poți să faci asta pentru că te temi că nu va înțelege. Sau o va interpreta ca pe un reproș. Sau va crede că îți pare rău. Sau că îl vrei înapoi când, de fapt, tu nu ai vrea decât să faci o radiografie corectă și onestă a sufletului tău. Acolo, în el , locurile se ocupă nominal. Nu poate cineva să ocupe un loc și să plece, iar altcineva să vinā și să-i ia locul. Pur și simplu locurile rămân goale și nu libere. Nimeni nu se așează într-un loc gol. Ce bine-ar fi dacă am putea să-i spunem celui din fața noastră, cu toată sinceritatea, fără nici un reproș, fără regret, pur și simplu, din toată inima,fārā sā bravām, doar formulând o realitate: de când ai plecat, în sufletul meu e un loc gol.