“Sunt mai multe feluri de despărțiri! Din păcate, pentru mine Crăciunul este și ziua în care sufletul meu pereche a ales să plece spre o lume mai bună! Nu pot să mă bucur deplin de nașterea lui Iisus! Încerc...”

Citind acest comentariu la una dintre postările mele, mi-au țâșnit lacrimile instant, cu gândul la tata. E al zecelea Crăciun fără el și, probabil, aș simți la fel și dacă ar fi al 100-lea. Ca răspuns pentru doamna care mi-a scris, vă spun cum am făcut eu. Pentru că eu nu sunt atotștiutoare, dar mi s-au întâmplat multe lucruri în viață, din care am și învățat câte ceva.

În primul an fără tata, de Crăciun, m-au copleșit emoția și dorul. Am mers în primul supermarket și am umplut o sacoșă cu tot ce știam că i-ar fi plăcut lui: mâncare, băutură, lucruri. Am mai pus câte ceva din tot ce e musai să avem pe masa de Crăciun și i le-am dat pe toate unui nene care era portar la o construcție din apropierea casei mele. Omul semăna și fizic cu tata și s-a bucurat enorm de surpriză.

N-am considerat-o o pomană, ci un cadou. Mi l-am imaginat pe tata zâmbind și i-am mulțumit pentru toate bucuriile pe care mi le-a făcut de-a lungul vieții.

Acasă, o lumânare a stat aprinsă toată seara de Crăciun. Am făcut sarmale bune și salată de boeuf și am invitat prieteni la masă. Am povestit, am râs și ne-am bucurat de seara aceea.

Viața merge mai departe și, dacă suntem în viață, trebuie să mergem cu ea. Uneori, cu vântul din spate, alteori, cu vântul din față.

Pe mine, moartea tatălui meu m-a scăpat de frica de moarte. Dacă el a putut să plece, înseamnă că o să pot și eu, atunci când are să-mi vină rândul. Dacă el a plecat, înseamnă că o să plec și eu, într-o zi... Dar, până atunci, o să mă bucur de fiecare zi și, mai ales, de zilele de sărbătoare.

Ceea ce vă doresc și vouă!