Copilul meu este cea mai bună oglindă pentru mine. Nu-mi place de fiecare dată ce văd în ea. Şi uneori mă privesc în oglindă şi ştiu exact ce trebuie să corectez. Am ajuns în punctul în care nu mai e suficient doar să-i spun ce trebuie să facă, ci e nevoie ca eu să fac prima lucrurile aşa cum trebuie pentru ca spiritul ei de observaţie să nu mă penalizeze. Mă disperă lipsa mea de consecvenţă pe care nu am cum să i-o reproşez ei; dar fac asta aproape în fiecare zi. Mi-e greu să mă adaptez schimbărilor zilnice, să caut cea mai bună metodă de îndreptare a greşelilor şi să găsesc formulele magice care fac lucrurile să meargă ca unse. Şi atunci strig, reproşez, devin tot ceea ce nu mi-a plăcut la mama mea. Şi mă enervez şi mai rău…

Mi-aş dori să fiu eu singura mamă din lume care, în loc să-i spună copilului ei cât e el de important, îi spune în schimb lucruri pe care nici ea nu le crede. Propoziţii în care nervii sunt subiect şi furia e predicat, în care atributele sunt alese scrâşnind din dinţi, iar complementele de mod, de timp sau de loc sunt indirect proporţionale cu sentimentele. Din păcate, ştiu că nu e aşa. Ştiu că pentru fiecare dintre voi, pārintii din lume, vine momentul acela în care vorbele spun altceva decât inima.

În mine se luptă în fiecare zi EU-mama cu EU-omul social. În fiecare secundă simt cum bătăliile sunt câştigate când de una când de cealaltă şi mă simt obosită ca şi când câmpul de luptă ar fi casa mea. De fapt eu, mama, aş vrea să am puterea de-ai permite copilului meu să rămână cine este, să facă ce doreşte cu viaţa ei, să crească în ritmul şi după puterile ei. De fapt eu, femeia, aş vrea să o susţin să rămână cine este, să nu-şi dorească să fie altcineva pentru cei din jur. Îmi doresc să se îmbrace cum se simte ea bine nu cum trebuie sau cum crede că ar vrea ceilalţi să o vadă. Îmi doresc să petreacă timp cu cei cu care rezonează nu cu cei cu care cred eu că i se potrivesc.

Vreau, îmi doresc, sper… Îi încurcă ei socotelile? Îi schimbă drumul? O face să-şi reconstruiască viitorul? Se simte datoare? Eu, omul social, aş vrea pentru ea toate lucrurile despre care societatea m-a învăţat că sunt bune. Să lupte, să câştige, să învingă, să crească, să acumuleze, să urce.

Vreau să o susţin pe EU-mama, dar EU-omul social nu cedează niciun centimetru de teritoriu. S-a instalat bine-mersi, a arborat pavilionul şi nu se mişcă. În limba română nu s-au inventat alte verbe care să înlocuiască: vreau, doresc, sper. Mā bazez pe faptul ca sufletul care vorbeşte nu are nevoie de nicio limbā iar ea se va pricepe sā aleagā pe sufletul ei si nu dupā verbele mele.