Cei mici deprind devreme simțul estetic și oricât ne-am învârti în jurul cozii, aproape toți copiii vor mămici frumoase și tătici puternici. Și nu are nicio legătură cu toate scuzele pe care noi le inventăm ca să nu ne arătăm frumusețea sau puterea. Instinctiv copilul admiră mama frumoasă a altui copil, mama aranjată, îmbrăcată atent. Instinctiv copilul simte că tatăl îl apără dacă vine ursul din pădure. Sigur că și mama poate face asta dar până una alta imaginați-vă o mămică cu un par în mână și cu fața schimonosită de efort. Copilul vrea o mama luminoasă, frumoasă care să-l legene și să-i spună povesti, o mamă care să-l adoarmă cântându-i “nani, nani, puiul mami’. Și tații își adorm copii și îi mângâie cu palmele lor mari, mult mai mari decât căpșorul micuțului. Încă nu am auzit varianta lui “nani nani puiul tatii “și probabilitatea ca tatăl să aibă voce e la fel de mare precum e probabilitatea ca mămica să nu o aibă.

Copiii sunt politicoși. Nu vor spune niciodată “mama ești urâtă, nu te-ai mai aranjat, nu te-ai mai îngrijit de multă vreme” dar poate vă amintiți sclipirea din ochii lor la vederea mamei proaspăt coafate sau îmbrăcată într-o rochie care să îi pună în evidență feminitatea. Copilul nu-i va reproșa nimic tatălui sedentar sau leneș dar va avea cuvinte de apreciere pentru tăticul prietenului lui care merge cu copilul lui la munte, la fotbal, la tenis. ..

Eu nu cred că trebuie să facă piticii numai lucruri clare de fetițe sau de băieți dar cred că există o lege a firii care ne arată cum stăm fără niciun drept de apel. Fiecare poate să și studieze copilul și să și dea seama spre ce e înclinat. Și să-i permită să se manifeste liber dincolo de ce ne învață societățile că trebuie să educăm copiii.

Degeaba îi pun fetei mele aur în codițe dacă eu sunt o şleampătă care nu m -am mai privit în oglindă cu bucurie din ziua în care am născut. Degeaba îmi duc băiatul la toate antrenamentele dacă are în casă un tată care stă cu telecomanda pe burtă.

Știu nu e ușor să acceptăm lucruri așa verde -n față. E greu să să fim de acord pentru că după asta ar cam trebui să schimbam ceva. Sa acționăm, să abordăm altfel respectul de sine. Prea complicat. Și atunci mai bine băgăm capul în nisip și spunem că noi nu suntem din această categorie. Adică poate, dar puțin, nu cum sunt alții pe care îi știm, ăia sunt în halul acela. Știu. Și eu am fost acolo. Și eu aveam șifonierul plin de cârpe pentru că eram ultima pe lista de priorități. Mergeam să-mi cumpăr o bluză și veneam cu 3 rochii pentru ea.

Nici mie nu-mi păsa de cum arăt. Vopsită pe păr cu “roșu de Câmpulung” ca să citez o prietenă, din Crăciun în Paște, cu pantofi comozi folosiți până se uzau definitiv, cu poșete care semănau mai mult a sacoșe. Nu găseam resurse să fac în așa fel încât să-mi placă de mine. Sau mi se părea un efort prea mare să fiu consecventă. Și eram sigură că în ochii ei contează doar să o iubesc.

Ne plac imaginile frumoase. Și copiii rezonează la frumos. Mângâie un păr curat, dacă mai e și lung și coafat sunt foarte încântați, apreciază un pantof frumos sau o rochie dintr-un material de calitate. Vă inventariază toate hainele, vă scanează și identifică repede lucrurile noi.

Prețuiți-vă dacă vreți ca și copiii voștri să vă prețuiască. Dați-le motive să fie mândri când merg cu voi de mână pe stradă.

Noi putem să-i ajutăm să-și educe gusturile. Putem să le arătăm variantele frumoase ale părinților lor.a