Copiii învață să urască. Profesorii de ură sunt peste tot.

Copiii învață că animalele nu trebuie mângâiate, ci lovite cu pietre.

Copiii învață că, dacă oamenii au pielea de altă culoare sau se poartă altfel decât cei din familia lui, sunt defecți.

Copiii învață să nu împartă, să nu ierte, să nu accepte.

Copiii învață să se răzbune, să lovească, să jignească.

Copiii învață să fie răi.

În fiecare zi, profesori specializați în ură scriu pe o tablă invizibilă cuvinte care nu ne plac, cuvinte care dor, cuvinte care pot să-i urmărească pe cei mici toată viața. Nu-i putem opri. Nu le putem lua creta din mână. Tabla e mare și invizibilă. Iar ei au loc suficient să scrie. Dar noi, părinții, avem ceva ce nu au ei. Avem buretele cu care putem să ștergem tabla în fiecare zi – buretele iubirii și al bunătății, al omeniei, al generozității și al acceptării. Cu el putem șterge tabla în fiecare zi și putem desena pe ea lecțiile înțelegerii și empatiei. Cu cât profesorii de ură vor scrie mai multe cuvinte pe tablă, cu atât vom folosi noi mai cu spor buretele și ne vom desena cuvintele magice. Nu merită să ne pierdem vremea încercând să-i facem pe ei să înțeleagă. Nu ei sunt misiunea noastră, ci propriii noștri copii. Iar dacă vom reuși să facem ceva pentru ca ei să învețe să trăiască frumos e ca și cum am face cu un gest lumea mai frumoasă și mai bună.

Copiii nu au în genă ura. Ei au în sânge bucuria, curiozitatea, durerea, dar nu ura. Pe-asta o învață. Încet, încet, pas cu pas. Iar părinții sunt învățătorii care trebuie să-i țină cât mai departe de ea. Trebuie doar să fim perseverenți. Să facem asta în fiecare zi, de fiecare dată când profesorii de ură încercă să ne ia locul la catedra copiilor noștri. Până când, într-o zi, copiii noștri vor fi atât de puternici încât să șteargă singuri tabla.