Dacă am în față un grup de copii, eu îi recunosc pe cei care sunt adoptați. Au o sclipire aparte în privire. Acești copii sunt speciali, pentru că ei deja s-au născut de două ori. O dată, în pântecele unei femei și a doua oară, în inima unei mame.

Copiii adoptați sunt supraviețuitori.

Din prima zi, ei trebuie să găsească resurse ca să rămână în viață. Când îți lipsesc iubirea, afecțiunea, căldura de la pieptul mamei, trebuie să fii foarte puternic ca să le înlocuiești cu ce apuci. Iar ei, din nevoia de supraviețuire, se îndreaptă spre oricine vine spre ei și se agață de fiecare gram de atenție pe care îl primesc, de fiecare atingere. Iau din zbor fiecare zâmbet pe care îl primesc, îl prind de un capăt și de celălalt și îl pun pe chipurile lor.

Copiii adoptați ar trebui să știe că viața lor este specială.

Când un copil adoptat află de la alți copii sau de la părinții altor copii că el e “altfel”, părintele adoptiv se poate folosi cu bucurie de acest "altfel". Spuneți-le că sunt altfel, pentru că sunt speciali: nu toți copiii se nasc de două ori! Că el, copilul vostru, a fost adoptat pentru că vine din lumea copiilor care se nasc de cel puțin două ori, în două locuri diferite: o dată în pântecele unei femei, a doua oară, în inima unei mame. Iar cei din jur, care n-au auzit niciodată de lumea magică din care vin, nu știu și nu înțeleg ce înseamnă, de fapt, să fii adoptat.

Spuneți-i o poveste frumoasă, așa cum merită să fie toată viața lui! Faceți astfel încât să se simtă special, nu ciudat. Tonul sigur, calm și cald va fi cel mai potrivit fundal sonor pentru povestea lui.

Îi recunosc pe copiii adoptați, după felul în care îi tratează părinții adoptivi. De regulă, un părinte adoptiv are mai multă grijă, atenție, față de responsabilitatea pe care și-a asumat-o. Pentru el, adopția a fost o decizie, în urma unor întâmplări. Părintele adoptiv nu a avut la dispoziție nouă luni în care să se minuneze, la început, să se obișnuiască, apoi să devină nerăbdător și, în final, să ajungă la travaliu, să treacă prin durerile nașterii. Părintele adoptiv a avut ani întregi, în care a pus cărămidă cu cărămidă în construcția dorinței și a deciziei de a adopta un copil. A făcut multe drumuri, s-a întâlnit cu mulți oameni, a tremurat de emoție și de nerăbdare și a urcat Golgota de câteva ori, până când și-a văzut copilul acasă.

Toată perioada asta, anii dedicați visului de a avea un copil, rămâne ca o amprentă în responsabilitatea pe care părintele o are față de acel copil, în conștiința de părinte adoptiv. El va ști, toată viața, că nu este "proprietarul" acelui copil. Nu va uita niciodată că nu este al lui și că nu face ce vrea cu el. Părintele adoptiv află, înaintea părintelui natural, că toți copiii îi aparțin lui Dumnezeu și că fiecare copil are contractul lui de veșnicie cu Doamne Doamne. Cu noi, părinții biologici sau adoptivi, contractul e pe durată determinată.