Da, știu, vă surprinde și sigur vă întrebați:

"Ce e prostia asta? Cum adică să-i cer voie să vorbesc în numele lui?"

Din păcate, majoritatea părinților se transformă în purtătorii de cuvinte ai copiilor lor. Și nu doar le poartă, le și folosesc. Și când toate cuvintele copilului tău sunt într-un sac, care e în mintea ta, cum vrei să mai scoată copilul cuvinte pe gură?

"Copilul meu nu vorbește nimic atunci când întâlnim oameni noi. Când este întrebat ceva se uită la mine cu o privire disperată. Dacă eu plec de-acolo și îl las cu noua cunoștință îi turuie gura ca la o moară stricată. Nu mai știu ce să fac cu el!" Am auzit asta la mulți oameni apropiați mie. Și-așa mi-am amintit că și eu m-am confruntat fix cu aceeași problemă. Doar că mi-am dat seama repede că problema nu era la copil ci la mine. Era ceva ce trebuia neapărat schimbat, dar nu în comportamentul celui mic ci în apucăturile celui mare.

E greu să te abții și să nu reacționezi atunci când copilului tău i se pune o întrebare iar el întârzie prea mult cu răspunsul. Dacă are chef răspunde, însă dacă nu i se pare interesantă sau importantă întrebarea s-ar putea să nu aibă chef să se gândească la un răspuns. Sau să-l formuleze. Sau poate nu are chef să-i dea glas. Pentru că întârzie răspunsul celui mic ne grăbim noi, adulții, să spunem lucruri în locul lor. Și la un moment dat ei nu mai spun nimic până nu primesc aprobarea noastră. De-atâtea ori am dat noi răspunsurile perfecte încât acum copilul nostru se teme că nu va ști să fie la fel de bun. Și-atunci caută ajutor. Și aprobare. Și din priviri vrea să știe care e răspunsul cel mai potrivit pe care i-l așteptăm.

Eu am identificat această nevoie a copilului meu de a avea aprobarea mea, nevoie născută din super prezența mea de spirit. Nevoie născută și crescută cu fiecare răspuns dat de mine în locul ei. Cu cât părintele e mai mut și nu se grăbește să răspundă, cu atât mai mult îi lasă loc piticului să-și limpezească mintea. Pentru că eu am mai identificat o frână în rapiditatea cu care copiii răspund: numărul mare de întrebări pe minut. Nu trebuie să fim doctori în psihologie ca să observăm și să acceptăm că un copil nu prea are cum să răspundă atunci când întrebările sunt în cascadă: "Cum te cheamă? Câți ani ai? La ce grădiniță ești? Ce vrei să te faci când o să crești mare? Ce rochiță frumoasă, cine ți-a cumpărat-o?"

Și-l vezi pe copilul tău, care vorbește câte-n lună și-n stele, că stă și se uită ca vițelul la poarta nouă.

- Când te întreabă lumea lucruri de ce nu vorbești? am întrebat-o într-o zi pe Maya. - Pentru că nu știu la ce să răspund mai întâi, ce e important și ce nu, ce trebuie să spun...

Eu am identificat aceste două probleme în comportamentul meu și-am început un exercițiu nou și foarte greu: am început încet, încet să tac. Să-mi țin gura. Să-mi mușc limba atunci când îmi venea să vorbesc în locul ei. Direct proporțional cu efortul meu dea tăcea era efortul ei de a vorbi în prezența mea. Și cu cât tăceam eu mai mult cu atât mai multe răspunsuri putea ea să formuleze. Mai întâi a învățat să răspundă repede și la obiect. Apoi a renunțat să mai caute în privirea mea aprobarea pentru ceea ce spune.

Astăzi, după aproape 10 ani de la acea întâmplare, își asumă foarte clar toate răspunsurile. Vorbește ce vrea, când vrea și cu cine vrea. Iar eu am învățat să-i cer voie atunci când vreau să vorbesc în numele ei. Ne-am câștigat dreptul de-a ne respecta intențiile.