Foarte puțini oameni m-au păcălit. Pe puțini dintre cei pe care i-am întâlnit, i-am crezut ceea ce nu erau. “Puțini, da' buni” să se prefacă o perioadă, mai scurtă sau mai lungă, în funcție de cât de adormită era vigilența mea.

Pornesc în relații cu prezumția de onestitate. Nu stau să mă gândesc ce se ascunde în spatele intențiilor. Fifi numește asta bunătate. Alexandra zice că-s credulă. Andreea, că sunt fraieră. Maria, că sunt neatentă. Altcineva a zis că, de fapt, nu mă interesează cu adevărat cine este cel din fața mea.

Ar putea fi câte puțin din toate. Dar eu cred că, înainte de orice, e dorința mea puternică de a întâlni oameni onești, oameni care chiar fac ce spun și care au grijă să nu-i rănească pe ceilalți. De ce aș crede, din primele două replici, că omul din fața mea vrea doar să profite de sinceritatea sau de generozitatea mea? Cum să întind mâna, să-mi spun numele și, înainte de a-i admira privirea sau zâmbetul larg, să-mi treacă prin minte “e un ticălos, o să mă înșele, o să-mi dea țeapă, o să sufăr, o să-mi pară rău că l-am întâlnit” ?

Am aflat povești terifiante de la oameni pe care îi cred, despre întâlniri care le-au încurcat rău viața... Eu, însă, când încerc să caut făptașii în memoria mea... Nu-i mai găsesc! Pentru că memoria mea i-a înghițit. Le-am dat cea mai cruntă pedeapsă: i-am omorât, nu le-am dat șansa să fie nemuritori, în amintirea mea. Acei oameni, pentru mine, nu mai există. S-au topit, sunt neant, ca și cum nici n-ar fi fost vreodată. Ce pedeapsă mai grea, decât să nu te țină minte omul căruia i-ai facut o "nefăcută", convins fiind că i-ai aplicat “lovitura”?

Când cineva vă face o “mizerie”, doriți-vă doar să-l ștergeți din memorie! Cu detașare sau cu patimă, să-l faceți să dispară din amintirile voastre! Delete! Voi scăpați de grijă, iar lui îi va rămâne responsabilitatea de a vă ține minte. Să se ducă el, acolo sus, cu lista oamenilor cărora le datorează, cel puțin, scuze!