În jurul meu –80.000 de oameni. Pe scenă –nebunie de lumini, pe cer –ploaie de artificii. în difuzoare –cea mai curată şi sinceră şi melodioasa muzică. Iar în mintea mea făcuseră şezătoare nişte oameni pe care nu mi-i mai doream de mult în viaţa mea. Mi-am dat seama, în mijlocul unui concert, că luasem cu mine în deplasare peste mări şi ţări nişte persoane pe care nu mi le mai doream de mult în preajmă. Oameni cu care am interacţionat la un moment dat, cu care din diverse motive nu m-am putut împrieteni, dar care refuzau să plece în treaba lor. Oamenii aceia pe care eu nu-i voiam în viaţa mea se pitiseră în spatele gândurilor mele şi stăteau ascunşi în ţeasta capului meu, în cel mai îndepārtat colţ de minte. Şi cum mă prindeau liberă de alte conversaţii, cum îşi iţeau capul şi începeau gâlceava.

Brusc mi-am dat seama ca în mintea mea e toată Ceata lui Piţigoi. Cu reproşuri, cu comentarii, cu toate lucrurile acelea care nu-mi plăceau la ei. M-am trezit zâmbind şi am strigat: hâââs. Nu le-aplăcut. Îi deranjasem. Cumva, ei stăteau în capul meu, dar ar fi vrut ca eu să nici nu ştiu că sunt acolo. Să-mi poată citi gândurile şi să-mi poată strica planurile. Iar s-au ascuns după dâmburi. Dar cel puţin acum i-am identificat. Pentru prima oară în liniştea pe care zarva concertului de pe stadion o provocase în mintea mea, i-am văzutieşind la suprafaţă unul câte unul. Si-o sā-i scot de-acolo si de-o fi sā folosesc forcepsul. CURĀTENIE!