Căutăm confirmarea celorlalți, așa cum, de multe ori, căutăm o gură de aer într-o cameră plină de fum. În jurul nostru sunt atât de multe critici, etichetări, șabloane, convenții, care ne înghesuie în câte un colț din care, disperați, întindem mâna, după câte o confirmare. Mutăm privirea rătăcită de la unul, la altul... poate zice el, poate el sau el, sau celălalt... că suntem frumoși, deștepți, talentați, importanți, doriți, iubiți! Cu siguranță, nevoile ne sunt diferite. Și dacă nu vine nimic, de nicăieri, întindem mâinile disperați, sperând să prindem "hrana" cu buricele degetelor: că am făcut bine, că ne-a ieșit, că am fost înțeleși, că suntem apreciați...

Depindem de confirmări, uneori la fel de mult, cum depindem de aer... și când ele nu vin, apar înțepăturile în piept și ni se taie respirația. Imaginați-vă că sunteți într-o cameră plină de fum și căutați, cu disperare, gura de aer... un colț de fereastră! Uitând că, de fapt, în spate, aveți tubul de oxigen. Trebuie doar să vă puneți masca și să inspirați, expirați, inspirați, expirați... și vă liniștiți... și nu mai contează fumul din jur, decât dacă vă afectează ochii.

Nu avem nevoie de validări. Nu trebuie să ne confirme nimeni ceea ce noi știm, deja. Nu trebuie să ne dea nimeni nicio mască, pentru că noi avem, fiecare, propriul tub de oxigen! Trebuie doar să ne amintim... și, ca și când am pune masca pe figură, să spunem, în gând, toate motivele pentru care noi știm că merităm toată iubirea și toată aprecierea din lume.

Eu știu că sunt un om bun. Pentru că eu am ales. Eu știu că sunt generoasă, că muncesc mult, că empatizez cu ceilalți, că îmi pasă, că dau, că pot, că sunt... Toate astea sunt în tubul meu de oxigen.

Iar astăzi mi-am amintit că nu trebuie decât să-mi pun masca și să respir viața!