Când am împlinit 40 de ani, am plecat împreună cu două prietene la Roma, în vacanţă de fete”. Ne-am pus în valize rochiţe şi tocuri, poşete şi farduri şi am plecat pregătite să cunoaştem nişte domni drăguţi şi interesanţi.

Am petrecut zile întregi urmărind strada. Am admirat oameni singuri sau în cuplu, de vârsta a treia, eleganţi, sportivi şi foarte bucuroşi cu viaţa lor. M-am trezit căutându-le compania la terasă, uitându-mă după ei, studiindu-i şi gândindu-mă că aşa aş vrea să fiu şi eu când voi trece de 60 de ani: tonică, pozitivă şi activă. La întoarcere, le-am povestit tuturor în stânga şi în dreapta despre cum a fost vacanţa, insistând pe ceea m-a impresionat peste măsură. Până la un moment dat, când Maya a făcut o observaţie care mi-a dat de gândit: “Auzi, tu la Roma n-ai zis că te uiţi după bărbaţi, că poate îmi găseşti şi mie un tată vitreg? Că de când ai venit acasă, numai despre babe şi moşnegi vorbeşti”.

Inconştient, deşi plecasem de acasă cu un gând, odată ajunsă acolo am acţionat în concordanţă cu ceea ce mă frământa. Făcusem 40 de ani şi subconştientul mă făcea să privesc spre ce urmează, să-mi caut repere pentru viitor. Am înţeles că, de fapt, schimbarea prefixului nu a fost deloc o chestie banală. Că, îmi place să recunosc sau nu, mă preocupă. Aş vrea să nu îmbătrânesc singură. Aş vrea să pot să împart zilele liniştite de la bătrâneţe cu cineva cu care să râd foarte mult. Dacă o să găsesc un bărbat potrivit, o să fie foarte bine. Dacă nu, aş vrea foarte tare să construiesc un azil pentru mine şi toţi prietenii mei. Un loc în care să stăm ca-n tabără, ca-n studenţie, ca-n vacanţă. Să pot să-i dau copilului meu libertatea să-şi vadă de viaţă, cu liniştea că “mumă-sa” e cu nebunii ei şi că nu trebuie să-i poarte de grijă. Caut un arhitect care să-mi proiecteze retragerea de vis şi aş vrea să iau în calcul pe toata lumea. Cine se mai înscrie?