“Fericirea nu înseamnă doar casă și copii”, citez dintr-un cantec de-al Alinei Manole. Stiți deja ca sunt fan și imi place felul ei curajos de-a spune niște lucruri. Pudibonzii vor duce mâna la gură și vor excalma „vai ce blasfemie, viața începe și se termină cu casa mea”. De cele mai multe ori cei care trăiesc in banalitatea unei case normale se uită cu invidie peste gard la cei liberi sa vină și să plece cand vor fără să dea socoteală nimănui. Cei care nu au nicio responsabilitate, nicio obligație, oamenii singuri ,trăiesc fiecare zi cu speranta că vor gasi omul cu care să se adune pe la casele lor și să construiască acel minunat ACASĂ.

In cea mai ciudată postură se află cei care nu sunt nici in car nici in cărută. Nu au nici familie dar nu sunt nici singuri . Descopăr din ce în ce mai multă lume în jurul meu care își imparte viața intre câteva zile in familie câteva zile în singurătate.

Divorţăm mult mai uşor şi ne revenim mult mai greu. Cel puţin, în trecut, când oamenii divorţau pentru că el o bătea sau pentru că ea îl înşelase sau pentru că el era beţiv, ştiai de ce trebuie să te fereşti şi găseai altul sau alta care măcar nu mai avea aceleaşi metehne. Acum divorţăm pentru că nu ne mai înţelegem. Şi mulţi ani nu mai găsim pe cineva cu care să ne înţelegem mai mult de nişte zile, nopţi, săptămâni, luni, poate chiar ani petrecuţi fiecare în treaba lui. Mă uit în jurul meu şi văd o grămadă de oameni în jurul vârstei de 40 de ani, singuri. Singuri în sensul că nu împart casele cu un partener; majoritatea sunt divorţaţi şi împart câteva zile din săptămână cu copilul care împarte celelalte zile din săptămână cu un alt partener singur într-o casă de oameni.

De fapt, sunt din ce în ce mai multe case de om. Fac parte din acest trib, prin urmare vorbesc în cunoştinţă de cauză. Familia mea sunt eu şi copilul meu – când e la mine. Când nu e la mine, sunt singură în familie. Am foarte mulţi astfel de prieteni în jur. Oameni frumoşi, întregi, interesanţi, sănătoşi, veseli şi care mai au încă foarte multe de trăit, iubit, împărţit, dar ani de zile preferă să trăiască în singurătatea lor, bucurându-se de o viaţă de familie doar în zilele în care, conform unei înţelegeri judecătoreşti sau amiabile, au prin preajmă propriul copil. Fiica mea avea la un moment dat 10 colegi la afterschool şi doar unul singur avea acasă şi pe mama şi pe tata. Ajunsese bietul copil să se creadă defect pentru că provine dintr-o familie cu ambii părinţi în aceeaşi casă.

Am ales sa nu intru in nicio relatie imediat dupa despartire. Nicio relatie care ar putea sa-i zdruncine copilului meu sentimentul de siguranta. Mi-e greu să-i înţeleg pe părinţii divorţaţi care intră dintr-o relaţie în alta. Nu pentru că ei aleg să schimbe un om cu altul, ci pentru că nu aleg să-şi lase timp să construiască o relaţie între ei şi copiii lor, care trăiesc în nesiguranţă şi nu mai înţeleg nimic din viaţa lor. De multe ori divorţul se produce din cauza unei terţe persoane sau părintele divorţat se grăbeşte să aducă în patul din casa în care locuieşte cu copilul o persoană străină de la care se aşteaptă să construiască o relaţie cu cel mic. Îi respect pe cei care au puterea, norocul, fericirea să nu intre dintr-o relaţie în alta. Să-şi lase răgaz pentru a ajuta copilul să simtă că nimeni şi nimic n-o să-l despartă de părinţii lui chiar dacă în vieţile lor apar alţi oameni. Eu mi-am lăsat acest răgaz, dar am uitat un lucru: dacă nu e măsură în orice faci, intri în alt tip de dezechilibru. În jurul meu sunt foarte, foarte, foarte mulţi oameni aflaţi în această situaţie. Oameni care au ales ca, atunci când copilul e plecat la celălalt, să îi aştepte acasă uşa, pereţii, televizorul… Recunosc, mi-e greu să-mi imaginez viaţa locuind cu cineva, împărţind casa, patul, baia, viaţa cu cineva. E adevărat că n-am întâlnit încă un om cu care să-mi doresc să fac asta. Nici în amintiri nu mai ştiu cum e să ţii cont de existenţa celuilalt zi şi noapte, 24 de ore din 24. Sper doar că e ca mersul pe bicicletă: îţi aminteşti foarte repede atunci când prinzi culoarul bun.