- Ești? - Da. - Bine, când nu mai ești, anunță-mă și pe mine. Îmi plac bărbații cu simțul umorului. Îmi plac bărbații cu replică. Am zâmbit la sfârșitului dialogului pentru că mi-a spus o replică pe care eu nu am învățat-o la timp.

Din cauza asta, de câteva ori am rămas singură în poveste și nici măcar nu mi-am dat seama. Eram atât de ocupată să fim NOI și să fiu EU acolo încât nici nu am observat că EL plecase de mult. Nici nu contează dacă plecase în altă parte sau cât văzuse cu ochii, nu contează dacă plecase pe furiș sau învârtindu-se, eu nu am observat asta.

Intrăm în câte-o poveste și ne luăm atât de în serios rolurile că nici nu mai apucăm să ținem firul poveștii. Personajul pe care îl avem de jucat ne solicită întru totul. Ne spunem monologul, nici măcar nu așteptăm să dăm sau să primim replica, ne jucăm scenele indiferent de cât de acolo e celălalt.

În iubire nu există premiu pentru cea mai bună interpretare. Doi oameni sunt recunoscuți ca și cuplu doar în echipă. Pot lua premiu pentru cel mai bun film, pentru cea mai bună producție.

Dar când NOI a dispărut se termină povestea.

Ce bine-ar fi să rămânem cu ochii larg deschiși și să vedem pe unde e celălalt. Sau măcar atunci când unul pleacă, să anunțe. Să-i spună și celuilalt că: "Piesa-i gata, trag oblonu’... ah ce ploaie e afară".